ROMÂNIA  MOLDOVA BASARABIA TRANSNISTRIA Căutare străbuni, rude, cu acelaş nume Arbore genealogic Căutare

RUSSIAN ENGLISH     român

______________________________________________________________________________________________________

Principal* Geografia căutării* Particularităţi ale căutării* Surse* Numele* Compoziţia arborelui genealogic* Geraldica*

Represaţi deportaţi* Proprietate* Arhiva foto* Registrul* Forum* Termeni şi noţiuni*

 Evoluţia demografică a oraşelor basarabene în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Dinu Poştarencu

Pentru a caracteriza procesele şi fenomenele demografice ce s-au derulat în oraşele Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea este necesar, iniţial, de a determina limitele habitatului urban existent în această jumătate de secol.

 Cadrul geografic

 De la bun început accentuăm diferenţa dintre numărul de localităţi urbane ce au fost în interfluviul pruto-nistrean anterior anului 1812 şi cel constituit după anul respectiv. Totodată, semnalăm şi deosebirea în ceea ce priveşte nomenclatura geografică.

Înainte de a enumera localităţile urbane din perioada de până la 1812 precizăm că, sub raport politic, o parte dintre acestea se aflau în spaţiul jurisdicţional al Principatului Moldovei, iar altele – în componenţa raialelor turceşti.

La începutul secolului al XIX-lea, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru al Principatului Moldovei existau o serie de târguri sau oraşe. Utilizarea cu aceeaşi semnificaţie al acestor doi termini este adecvată, deoarece „în documentele epocii medievale din Moldova (secolele XIV-XVIII) aşezările de tip urban sânt întâlnite sub două denumiri: târguri sau oraşe”[1].

În Condica liuzilor din 1803 sunt atestate ca târguri şase localităţi situate în Moldova din stânga Prutului: Orhei, Teleneşti, Chişinău, Bălţi, Movilău (Otaci) şi Mahalaua de la Pânzăreni (numită ulterior Făleşti)[2]. În acest timp, calitatea de târg o mai aveau şi aşezările Leova, Soroca şi Raşcov, deşi în condică lipseşte în dreptul lor menţiunea târg.

Unele dintre aceste târguri erau tinere de tot, cu statut de târg obţinut de curând. Bunăoară, târgul Făleşti a fost întemeiat prin hrisovul din 10 mai 1793 al domnului Mihai Suţu[3], iar târgul Teleneşti – prin hrisovul lui Alexandru Callimachi din 20 decembrie 1796[4]. Aceste târguri, ca şi alte numeroase târguri şi târguşoare apărute în Principatul Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, s-au format în satele cu iarmaroace şi târguri periodice, care, cu sprijinul proprietarilor şi al domniei, au devenit permanente[5]. Deşi contribuiau la prosperarea schimburilor comerciale, puţine dintre aceste târguri au evoluat şi s-au menţinut ca aşezări urbane, rămânând într-un stadiu de dezvoltare semiurbană.

În componenţa raialelor, pe lângă cetăţile cu garnizoane turceşti, fiinţau oraşele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia şi Ismail. În limitele raialelor mai erau şi târgurile Briceni, Lipcani, Reni sau Tomarova, iar în Bugeac – Căuşeni. La începutul războiului ruso-otoman din anii 1806-1812, administraţia militară rusă de ocupaţie a trecut localităţile din fostele raiale turceşti şi din Bugeac în subordinea Divanului Moldovei.

În Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia din 23 iulie 1812 este indicat un număr de 17 oraşe pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat la Imperiul Rus, fără a fi nominalizate: în ţinutul Codru – un oraş, în ţinutul Orhei – trei oraşe, în ţinutul Soroca – patru oraşe, în ţinutul Hotin – trei oraşe, în ţinutul Bender – patru oraşe, în ţinutul Reni sau Tomarova – un oraş şi în ţinutul Ismail – un oraş[6]. Oraşele nenominalizate sunt cele menţionate mai sus: în ţinutul Codru – târgul Leova; în ţinutul Orhei – târgurile Chişinău, Orhei şi Teleneşti; în ţinutul Soroca – târgurile Soroca, Bălţi, Raşcov şi Otaci, în ţinutul Hotin – oraşul Hotin şi târgurile Briceni şi Lipcani; în ţinutul Bender – oraşele Bender, Akkerman, Chilia şi târgul Căuşeni; în ţinutul Reni sau Tomarova – târgul Reni sau Tomarova; în ţinutul Ismail – oraşul Ismail (numit Tucikov prin dispoziţia imperială din 14 octombrie 1812[7]). La aceste 17 aşezări urbane mai trebuie adăugat şi târgul Făleşti din ţinutul Iaşi, unitate administrativ-teritorială neindicată în tabelul cu date statistice din regulament.

Deşi în provincia anexată erau 18 aşezări de tip urban, în actele oficiale ruseşti, emise după data de 2 octombrie 1812, este atestat un număr mult mai redus de localităţi cu statut de oraş. De exemplu, în proiectul de organizare a administraţiei civile a Basarabiei, elaborat în februarie 1814 din ordinul lui I.M. Harting, guvernatorul civil interimar al Basarabiei, sunt enumerate doar şase oraşe: Chişinău, Bender, Hotin, Akkerman, Chilia şi Ismail[8]. După V. Jukov, din momentul încorporării Basarabiei de către Rusia, oraşele recunoscute oficial erau următoarele: Ismail, Akkerman, Hotin, Bender, Reni şi Chilia[9]. În realitate, localităţii Reni i s-a acordat statut de oraş după deschiderea aici, în 1819, a Tribunalului Comercial din Basarabia. Până atunci a avut calificativul de târg (în ruseşte mesteĉko).

Printre oraşele enumerate de V. Jukov lipseşte Chişinăul, ceea ce este inacceptabil, deoarece el devine, de la 2 octombrie 1812, centrul administrativ al Basarabiei, fiind numit oraş în actele provenite, din acest moment, de la oficialităţi. În plus, chiar în ziua de 2 octombrie 1812, când a intrat în exerciţiul funcţiunii de guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza a instituit în Chişinău poliţia urbană[10], specifică, conform legislaţiei ruseşti, oraşelor din imperiu. În raportul din 19 mai 1813, Scarlat Sturza i-a comunicat împăratului că, în calitate de reşedinţă permanentă a guvernatorului civil şi a instituţiilor provinciale, el „a ales oraşul Chişinău”[11]. Ulterior, la 30 noiembrie 1812, Scarlat Sturza a instituit organe poliţieneşti şi în oraşele Hotin, Bender, Akkerman, Ismail şi Chilia.

Astfel, în anul răpirii teritoriului dintre Prut şi Nistru, autorităţile imperiale au recunoscut titlul de oraş a şase localităţi, în timp ce pe celelalte târguri le-a trecut la categoria localităţilor rurale.

La 27 aprilie 1818, aflându-se în târgul Bălţi şi aducându-i-se vestea despre naşterea nepotului său, împăratul Alexandru I acordă acestui târg de pe Răut statut de oraş.

În Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei din 29 aprilie 1818 sunt enumerate oraşele desemnate în calitate de reşedinţe ţinutale: Hotin, Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman, şi Ismail[12]. Numai oraşul Chilia nu era centru administrativ. Relevăm şi faptul că prin prevederile acestui regulament Chişinăului nu i s-a acordat statut de oraş, precum se susţine în istoriografie[13], ci a fost declarat în mod oficial oraş de reşedinţă al provinciei, calitate pe care o avea, realmente, de la 2 octombrie 1812.

Acordându-i-se statut de oraş şi târgului Reni, după deschiderea în el, în 1819, a Tribunalului Comercial din Basarabia, numărul oraşelor se ridică la 8.

Acest număr de oraşe se menţine până la 26 septembrie 1830, când, prin decret imperial, târgul Leova devine oraş în legătură cu transferarea în el a administraţiei ţinutale din oraşul Ismail[14]. Însă Leova a fost oraş un timp scurt din următorul motiv. La 18 decembrie 1835, în Basarabia intervine ultima modificare administrativ-teritorială din prima jumătate a secolului al XIX-lea: târgurile Orhei şi Soroca, devenind centre judeţene, sunt declarate oraşe, iar administraţia judeţului Leova este trecută în târgul Frumoasa, căruia i se schimbă denumirea în oraşul Cahul, la fel şi judeţului i se schimbă denumirea în Cahul[15].

Aşadar, către mijlocul secolului al XIX-lea în Basarabia existau 11 oraşe: Akkerman (Cetatea Albă), Bălţi, Bender (Tighina), Cahul, Chilia, Chişinău, Hotin, Ismail, Orhei, Reni şi Soroca.

De menţionat că, din anul 1840, în Basarabia a început să existe un tip rusesc de localităţi, numite suburbii (sau foburguri; în ruseşte posad). Potrivit explicaţiei dată de lingvistul rus Vladimir Dal, termenul în cauză semnifică: 1. Aşezare situată în apropierea unui oraş. 2. Târg, sat comercial[16]. Sensul cuvântului este dat şi într-o sursă enciclopedică: localitate, predominant cu caracter comercial-industrial, aşezată în preajma unui oraş sau separat de acesta[17]. Specificul acestui tip de localităţi constă şi în faptul că locuitorilor din ele li se acorda dreptul să treacă în tagma mic-burghezilor sau în cea a negustorilor, categorii sociale proprii oraşelor din Imperiul Rus.

Primul foburg din Basarabia a devenit Vâlcovul, prin decretul imperial din 18 aprilie 1840, până la această dată având statut de sat[18]. Iar în conformitate cu decizia Comitetului de Miniştri al Rusiei, aprobată de împărat la 4 iunie 1841, s-au adăugat încă trei foburguri: Popuşoi, Şaba şi Turlachi, care până în acest an au făcut parte din componenţa oraşului Akkerman[19]. În urma instituirii acestor trei unităţi administrative s-a redus, evident, numărul populaţiei Akkermanului.

Deci, pe durata primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, numărul oraşelor de pe întinderea dintre Prut şi Nistru a variat de la 18 oraşe şi târguri, existente până în anul 1812, la 6 oraşe, admise, în 1812, de către administraţia ţaristă, ca, ulterior, cifra respectivă să se majoreze, treptat, până la 11. Desigur, această particularitate creează dificultăţi în procesul de examinare a evoluţiei demografice de ansamblu în mediul urban al Basarabiei.

Dinamica populaţiei urbane

Înainte de a înfăţişa evoluţia numerică a populaţiei urbane a Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea este necesar să evidenţiem unele trăsături caracteristice ale problemei abordate.

În primul rând, variabilitatea numărului de oraşe nu ne permite să urmărim în mod continuu dinamica populaţiei totale din mediul urban.

În al doilea rând, sursele documentare de epocă conţin puţine date statistice referitoare la numărul locuitorilor urbani din perioada de până la 1812 şi, un timp, după acest an. În unele cazuri, acestea lipsesc cu desăvârşire. Pe deasupra, informaţiile statistice de care dispunem sunt foarte relative, iar unele dintre ele – contradictorii.

Astfel, Condica liuzilor din 1803 cuprinde indici cu privire la numărul liuzilor[20], în baza cărora, aplicând multiplicatorul demografic 5, se poate determina cu mare aproximaţie numărul locuitorilor. Din această condică extragem următoarele date pentru fiecare târg. Târgul Orhei: 782 de liuzi (117 moldoveni, 70 de ruşi, 14 armeni, 18 străini croitori, Toader Slănină „ot Orheiu” şi 565 de sârbi). Târgul Chişinău: 177 de liuzi (133 de moldoveni şi 44 de armeni). Târgul Teleneşti: 146 de liuzi. La liuzii din aceste trei târguri orheiene mai trebuie adăugaţi 149 de liuzi evrei din târgurile respective, arătaţi la total. Târgul Soroca: 836 de liuzi (150 de birnici şi 686 de evrei). Târgul Bălţi: 153 de liuzi (120 de liuzi birnici şi 33 de liuzi slujitori căpităneşti care nu plăteau bir). Târgul Movilău: 216 liuzi (124 de liuzi birnici şi 92 de liuzi slujitori căpităneşti). Târgul Raşcov: 151 liuzi (80 de liuzi birnici şi 71 de liuzi slujitori căpităneşti). Târgul Pânzăreni: 151 de liuzi (33 de târgoveţi „ot Pânzăreni” şi 118 liuzi din Mahalaua „ot tam”). Târgul Leova: 120 de liuzi[21]. Prin urmare, la 1803, potrivit acestei condici a vistieriei, cei mai mulţi liuzi erau în târgurile Soroca şi Orhei, după care urma târgul Movilău, apoi târgul Chişinău.

În ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812, conform estimărilor efectuate de Ion Chirtoagă, oraşul Akkerman avea circa 3 500 de locuitori (dintre care 69,5% erau turci), oraşul Bender – aproximativ 5 155 de locuitori (dintre care 77% erau turci), iar oraşul Chilia – circa 3 460 de oameni (dintre care 78,1% erau turci)[22].

După toate probabilităţile, populaţia din această vreme a oraşelor din raiale a fost mult mai numeroasă. Din memoriul ofiţerului francez Armand-Charles Guilleminot asupra călătoriei întreprinse prin ţările române după data de 11 iulie 1807, când a plecat de la Tilsit, aflăm că populaţia oraşului Bender se ridica „la aproape 60 de mii de locuitori, jumătate moldoveni, armeni şi evrei, iar cealaltă jumătate musulmani”, oraşul Akkerman avea ,,aproximativ 20 mii de locuitori, dintre care 15 mii de mahomedani”, iar populaţia oraşului Chilia „număra 18 000 de locuitori, dintre care aproape două treimi mahomedani”[23].

Războiul ruso-turc din 1806-1812 a provocat dislocări de populaţie, ceea ce, evident, a modificat numărul locuitorilor al aşezărilor urbane. Nu atât al târgurilor moldoveneşti, cât al oraşelor din fostele raiale turceşti, din care s-au retras etnicii mahomedani. Deşi se cunoaşte faptul că s-au produs asemenea modificări, este dificil să ilustrăm numeric acest fenomen, întrucât datele statistice sunt contradictorii, ele indicând, totodată, doar unităţile impozabile. Astfel, în registrul din 1808 al Vistieriei Principatului Moldovei sunt indicaţi 220 de contribuabili în oraşul Bender, 115 – în oraşul Akkerman, 104 – în oraşul Chilia, 84 – în târgul Tomarova[24]. Conform altei surse, în 1808, oraşul Bender împreună cu suburbia Lipcani avea în total 331 de gospodari, dintre care 101 erau evrei, 52 – creştini supuşi Rusiei şi lipoveni, 9 – armeni şi 169 – moldoveni; oraşul Akkerman avea 334 de gospodari (18 erau evrei, 132 – armeni, 168 – moldoveni şi 16 – sârbi); populaţia oraşului Chilia cuprindea 478 de gospodari, inclusiv 393 de moldoveni, 58 de lipoveni şi 27 de evrei supuşi Rusiei; în oraşul Hotin şi în suburbiile lui locuiau 648 de gospodari, dintre care 340 erau evrei, 11 – armeni şi 297 – moldoveni (ultima cifră includea şi 217 ţărani, care, fiind veniţi din sate, locuiau temporar în suburbia cetăţii, fără să fie înscrişi în cadrul oraşului)[25]. În ciuda faptului că cifrele enumerate nu se potrivesc, ele, totuşi, scot în evidenţă o diminuare substanţială a numărului populaţiei acestor oraşe comparativ cu indicii din anii precedenţi, expuşi anterior.

La 1808, târgul Chişinău număra 107 contribuabili (aproape de două ori mai puţin decât în 1803), târgul Bălţi – 120 de birnici (ca şi în 1803), târgul Leova – 87 de birnici (cu 33 mai puţin decât în 1803)[26].

În acelaşi timp, nu avem la dispoziţie cifre relative la numărul populaţiei oraşelor din anul 1812, când a fost comisă frauda teritorială. Lipsa datelor statistice nu numai cu privire la populaţia urbană, dar şi a întregii Basarabii constituia o problemă pentru administraţia de atunci, instalată de curând la Chişinău. Guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza, i-a comunicat împăratului Rusiei, prin intermediul expozeului din 19 mai 1813, că numărul locuitorilor provinciei Basarabia este cunoscut doar din tabelul primit de la Divanul Moldovei şi din Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia, în timp ce „efectuarea unui recensământ al populaţiei este dificilă, întrucât organizarea lui, imediat după încorporarea în imperiu, putea să sperie locuitorii, bănuind că după aceasta se va introduce recrutarea şi atunci ei aveau să fugă în toate părţile”[27]. Ora oportună pentru realizarea unei numărători a populaţiei Basarabiei nu sosise nici în anul 1815, când, prin manifestul imperial din 20 iunie 1815, s-a anunţat despre efectuarea unui nou recensământ fiscal (revizia a VII-a) al locuitorilor din Imperiul Rus, cu excepţia Finlandei, Basarabiei, Gruziei şi regiunii Bialystok[28]. La sfârşitul anului 1815, Pavel Svinin constata: „Până în prezent nu s-a făcut un recensământ detaliat al populaţiei acestei provincii”[29]. Din această cauză numărul populaţiei din 1812 al unor oraşe este cunoscut cu mare aproximaţie, iar al altora – defel. Informaţiile în acest sens sunt următoarele.

Făcând trimitere la lucrările lui P. Svinin şi A. Zaşciuk, V. Jukov a afirmat că în 1812, oraşul Chişinău avea 5-7 mii de locuitori[30]. În realitate, informaţia lui P. Svinin, potrivit căreia numărul locuitorilor oraşului Chişinău „poate fi stabilit, fără greş, până la 5 000”[31], nu reflectă situaţia numerică din anul 1812, ci din 1815-1816, când acest demnitar rus a vizitat Basarabia. Iar Aleksandr Zaşciuk, fără să numească sursa de documentare, a notat în cartea sa că la 1812, Chişinăul avea 7 000 de locuitori, cifră care a fost preluată de către autorii Culegerii jubiliare despre Chişinău[32].

În istoriografie mai figurează o cifră ce indică numărul populaţiei Chişinăului la 1812 – 3 000 de oameni, lansată, în 1823, de Filip Vighel[33], care, însă, nu l-a înştiinţat pe cititor de unde a extras-o.

Prezenţa doar a acestor cifre aproximative privitoare la numărul locuitorilor oraşului Chişinău din perioada respectivă l-a determinat pe V. Jukov să remarce, pe bună dreptate, că „starea statisticii din prima jumătate a secolului al XIX-lea este nesatisfăcătoare”[34].

Foarte întins şi bogat odinioară, relatează P. Svinin, oraşul Hotin avea, la începutul anului 1816, „un aspect destul de jalnic şi sărăcăcios, întrucât a suferit mult din cauza ciumei care a bântuit în 1813. Actualmente, după ce mai bine de un an a fost stopat tot comerţul, jumătate dintre locuitori s-au ruinat, alţii au rămas fără case, acestea fiind arse împreună cu averea oamenilor, iar o altă parte dintre locuitori, decedându-le capii de familie, au căzut în sărăcie”[35]. În acest început de an, populaţia oraşului Hotin număra circa 1 500 de oameni[36].

Despre necunoaşterea numărului real al locuitorilor oraşului Bender în anul răpirii Basarabiei aflăm din raportul lui Krasnikov, şeful poliţiei din acest oraş, expediat, la începutul lunii decembrie 1812, lui Scarlat Sturza, prin care aducea la cunoştinţă că a descoperit printre locuitorii băştinaşi din Bender un număr mare de oameni de diferite naţionalităţi care nu posedă documente pentru trai. S. Sturza a fost de acord cu părerea lui Krasnikov „ca aceşti oameni, care alcătuiesc mai mult de jumătate din populaţia oraşului, să fie lăsaţi să locuiască acolo, deoarece dacă li se va cere să plece de unde au venit, apoi locuitorii băştinaşi, fiind într-un număr mai mic, nu vor fi în stare să îndeplinească toate prestaţiile ce sunt puse în sarcina lor”[37]. În dispoziţia lui Sturza se precizează că aceşti oameni erau stabiliţi nu de mult în Tighina.

Curând intervine o modificare esenţială în viaţa Tighinei. În 1814, din ordinul autorităţii militare ruse, oraşul a fost deplasat ceva mai departe de cetate pentru a crea o esplanadă[38], fiind, astfel, şters de pe faţa pământului oraşul medieval. În timpul mutării lui, unii locuitori s-au aşezat cu traiul în alte locuri. Bunăoară, în 1817, 19 familii din acest oraş erau stabilite în satul Tănătari[39].

Conform unui tablou cu date statistice de la 1 februarie 1813, în oraşul Ismail (Tucikov) locuiau 4 035 de persoane de sex masculin[40]. P. Svinin menţionează că în 1815-1816, oraşul Ismail avea o populaţie compusă din 6 795 de suflete[41]. Reiese că erau mai puţini orăşeni decât în 1813, ceea ce nu putea să se întâmple.

În al treilea rând, majoritatea datelor statistice referitoare la populaţia Basarabiei din primii 20 de ani de dominaţie ţaristă poartă un caracter fiscal, ele indicând doar numărul de familii. În 1823, F. Vighel remarca în această privinţă: „Este foarte dificil să determini numărul locuitorilor acestei provincii, deoarece impozitele directe către stat – birul şi dajdia – sunt percepute nu de la toţi, ci de la familii, al căror număr, fiind calculat, este prezentat Direcţiei financiar-economice”[42]. Această situaţie persista şi la 1833, când autorităţile basarabene au explicat Ministerului Finanţelor al Rusiei că „în Basarabia recensământurile locuitorilor se efectuează nu după numărul de suflete, ci după cel al familiilor, separând de acestea doar burlacii”[43].

Listele contribuabililor erau valabile pe parcursul a mai multor ani. În cadrul şedinţei din 20 august 1822, Duma (Consiliul municipal) oraşului Chişinău a decis să intervină pe lângă Guvernul provinciei Basarabia pentru a-i permite să desfăşoare un nou recensământ fiscal cu scopul de a elimina dificultăţile întâmpinate la perceperea birului, apărute din următoarele motive: „Mulţi dintre locuitorii înscrişi la recensământ au decedat şi au rămas doar văduvele, care nu numai că nu sunt în stare să achite impozitele, dar nici să-şi asigure alimentarea zilnică; sunt şi de aceea care, căsătorindu-se, rămân neînscrişi; o altă bună parte nu figurează în listă, deoarece au lipsit în timpul recensământului”[44].

În al patrulea rând, asupra evoluţiei numerice a populaţiei a unor oraşe au influenţat schimbările administrativ-teritoriale. Astfel, în 1814, conducerea regiunii Basarabia a dat dispoziţie să i se repartizeze oraşului Bender pământ din jurul acestuia până la o distanţă de 7 verste[45]. Drept rezultat, în raza oraşului au intrat satele Varniţa, Osmăneşti şi Diort-Bunar[46]. Varniţa s-a aflat în limitele acestui oraş până în 1819, când, printr-un ordin al oficialităţilor basarabene, a fost redusă proprietatea funciară a Thiginei până la distanţa de 3 verste în jur[47]. Dintr-o listă de localităţi din 1823 aflăm că şi satul Osmăneşti, cu 18 gospodării, nu mai făcea parte din componenţa oraşului Bender, dar din cea a judeţului Bender[48].

În 1823, satul Buiucani, cu 160 de familii, era inclus în cadrul judeţului Orhei[49]. El nu mai figurează în lista de localităţi al acestui judeţ întocmită în 1830[50], devenind, între timp,  suburbie a oraşului Chişinău.

Având în vedere particularităţile enunţate mai sus (modificarea numărului de oraşe, insuficienţa, în unele cazuri, a datelor statistice), expunem dinamica populaţiei fiecărui oraş în funcţie de informaţia statistică de care dispunem.

Pentru a reprezenta dinamica populaţiei oraşului Chişinău este necesar să fixăm cifra iniţială. În tabelul cu indici referitori la numărul locuitorilor din oraşele şi ţinuturile Basarabiei, prezentat, în 1814, Ministerul Finanţelor al Rusiei de către administraţia provinciei, sunt arătate 4 716 familii în oraşul Chişinău[51]. Deci, circa 23 000 de oameni. Pe când P. Svinin a consemnat că în anii 1815-1816, numărul populaţiei oraşul Chişinău se ridica la 5 000 de oameni. După cum observăm, diferenţa dintre aceste două cifre este enormă, din care motiv este dificil să acordăm prioritate uneia dintre ele.

Cu toate acestea, este incontestabil faptul că, din 1812, când Chişinăul a fost desemnat în calitate de centru administrativ al Basarabiei, populaţia lui devenea, treptat, tot mai numeroasă. În luna octombrie 1812, în Chişinău se crease o aglomeraţie din cauza concentrării în el a personalului aadministraţiilor militare şi civile ruse retras din Principatele Române, încât Scarlat Sturza a dispus ca o parte dintre aceşti funcţionari să fie trecuţi cu traiul în târgul Orhei, pentru a aştepta acolo acordarea unei funcţii[52].

Dintr-un act datat cu 17 august 1817 aflăm că, la recensământul populaţiei efectuat în acest an cu ocazia depunerii jurământului de către locuitorii Basarabiei faţă de tronul rus, în Chişinău au fost înregistrate 2 345 de familii, plus 23 de nefamilişti[53]. Adică un număr de familii de două ori mai mic decât cel indicat în sursa din 1814, depistată de L.T. Boga, la care ne-am referit anterior. S-a produs oare, pe parcursul a doi ani şi ceva, o diminuare a populaţiei oraşului Chişinău? Este puţin probabil. Mai curând se poate admite că indicele lansat de L.T. Boga nu este real.

Constatând că cele mai mari divergenţe între indicii asupra numărului populaţiei oraşului Chişinău există în privinţa celor din primul deceniu după anul 1812, V. Jukov, în acelaşi timp, a dat publicităţii următoarea informaţie statistică pentru anul 1818, dar fără să indice sursa de documentare: „În 1818, potrivit recensământului, populaţia Chişinăului număra 10 967 de oameni”[54]. Iar în continuare a notat: „Această cifră este confirmată de indicele (2 551 de familii) din lista privind numărul de familii ale oraşului supuse impozitului în 1818, întocmită de către Poliţia oraşului Chişinău”.

Prezentând, la 18 iulie 1818, guvernatorului civil al Basarabiei, C.A. Catacazi, o serie de informaţii pe care acesta le solicitase, Poliţia oraşului Chişinău a anexat la raportul său şi un tablou cu date referitoare la repartizarea pe sexe a grupurilor etnice. Conform acestor date, persoanele de sex masculin erau într-un număr de 5 894 (corect: 5 893), iar persoanele de sex feminin – de 5 073. În total: 10 966 de suflete[55]. Prin urmare, este cifra descoperită de V. Jukov, care, însă, nu a dezvăluit sursa. Această cifră (10 967 de persoane), reprezentând numărul populaţiei oraşului Chişinău, figurează şi într-un alt raport al Poliţiei oraşului Chişinău, înaintat guvernatorului civil al Basarabiei la 21 noiembrie 1818[56].

La recensământul din 1824, în oraşul Chişinău au fost înregistrate 4 039 de familii obligate să plătească impozite (circa 20 195 de persoane)[57]. Judecând după datele acestui recensământ, consideră V. Jukov, pare a fi acceptabilă cifra de 26 000 de locuitori în oraşul Chişinău la 1823, furnizată de F. Vighel[58].

Tabelul 1. Dinamica populaţiei oraşului Chişinău în anii 1818-1849

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 554, f. 13; Ô.Ô. Âèãåëü, op. cit., p. 25; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; À. Çàùóê, Ìàòåðèàëû äëÿ ãåîãðàôèè è ñòàòèñòèêè Ðîññèè, ñîáðàííûå îôèöåðàìè Ãåíåðàëüíîãî Øòàáà. Áåññàðàáñêàÿ îáëàñòü, Ñ.-Ïåòåðáóðã, 1862, ÷àñòü II, p. 106; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2593, f. 98; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 65; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3267, f. 34; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 44; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 221; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, Î÷åðêè èñòîðèè íàðîäíîãî õîçÿéñòâà Áåññàðàáèè (1812-1861), Êèøèíåâ, 1967, p. 56-57; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5461, f. 35.

*A. Zaşciuk a indicat pentru anul 1828 18 594 de locuitori, cifră pe care, conform datelor de arhivă, o considerăm incorectă. **Cifra cuprinde şi 3 100 de militari. ***Inclusiv 2 452 de militari.

Înainte de toate este cazul să remarcăm că datele statistice referitoare la numărul populaţiei oraşului Chişinău sunt contradictorii, din care motiv unele dintre ele nu au fost luate în consideraţie, deşi provin din surse oficiale. Exemplificăm. Pentru anul 1827 sunt arătaţi 19 500 oameni[59]; 1830 – 14 835 de locuitori[60]; 1835 – 23 677[61] şi 24 803 oameni[62]; 1837 – 28 486 de orăşeni[63]; 1 ianuarie 1844 – 52 196[64]; 1844 – 36 797[65]; 1845 – 36 772[66]. Precizăm că în actele din care am extras aceste cifre sunt enumerate toate categoriile sociale prezente în oraş.

În baza indicilor incluşi în Tabelul 1 constatăm că în răstimp de 31 de ani (1818-1849), populaţia Chişinăului a sporit cu circa 31 647 de oameni, adică de 3,9 ori sau cu o proporţie de 288, 6%. O creştere enormă (de 2,4 ori) a avut loc în intervalul 1818-1823. Desigur, această majorare spectaculoasă s-a produs, mai cu seamă, în anul 1821, când, din cauza revoltei eteriste, în Basarabia s-au refugiat mulţi locuitori din Principatele Române (în special, din Principatul Moldovei), o bună parte dintre care s-au stabilit în capitala provinciei. Chişinăul din acest timp este astfel descris de martorul ocular Aleksandr Veltman: „Era plin de lume. În loc de 12 mii de locuitori aici erau de acum circa 50 de mii, pe o suprafaţă de 4 verste pătrate. El semăna mai degrabă cu aglomeraţia unei sărbători locale, când cei veniţi se pripăşesc la voia întâmplării; câteva familii locuiesc într-o singură odaie. Dar nu numai Chişinăul s-a umplut cu originari din Moldova şi Valahia; populaţia întregii Basarabii, cel puţin, s-a dublat. Chişinăul în acea vreme era plin de prinţi şi demnitari din Constantinopol şi ambele principate”[67].

Mărirea numărului populaţiei oraşului Chişinău, se menţionează într-un studiu publicat în 1845, „a avut loc mai mult din cauza afluxului spre oraş a diferitor oameni, decât sub influenţa natalităţii”[68].

Regresul numeric din anii ’40 poate fi explicat prin lipsa de precizie a datelor statistice. Imprecizia lor se producea, mai cu seamă, datorită controlului slab din partea autorităţilor orăşeneşti asupra imigrării oamenilor plecaţi din guberniile interne ale imperiului. Organele poliţieneşti nu erau în stare să dezrădăcineze acest fenomen social, numit oficial vagabondaj, care, potrivit documentelor vremii, decurgea intens. O parte dintre persoanele sosite în Chişinău reuşeau să se înscrie în locul orăşenilor plecaţi din anumite motive sau al celor decedaţi, „chiar dacă vârsta era vădit necorespunzătoare”[69]. Despre această modalitate ilegală de acordare a vizelor de reşedinţă avea cunoştinţă până şi guvernatorul militar al Basarabiei, Pavel Fiodorov, care, prin intermediul raportului pe anul 1842, s-a văzut obligat să-l pună la curent în privinţa modalităţii respective pe împărat[70].

În Chişinău locuiau persoane care nu figurau în listele contribuabililor de aici. Bunăoară, la 6 iunie 1816, mic-burghezul Ivan Nikulin din oraşul Elisavetgrad, gubernia Herson, i-a adresat guvernatorului civil interimar al Basarabiei, I.M. Harting, o cerere în care i-a explicat că în 1809 a plecat în Principatele Române, unde a practicat comerţul, iar de acolo, în 1812, a venit în Chişinău, unde s-a stabilit. Deoarece plătea impozitul în fondul oraşului Elisavetgrad, ceea ce-i crea incomodităţi, el l-a rugat pe Harting să intervină pe lângă guvernatorul civil al guberniei Herson în vederea excluderii lui din lista contribuabililor al mic-burghezilor din oraşul pe care l-a părăsit în 1809. Curând, la 30 iunie 1816, şeful administraţiei guberniei Herson i-a comunicat lui Harting că I. Nikulin poate să rămână pentru totdeauna locuitor al Chişinăului[71].

Dezacordul dintre datele statistice poate fi explicat prin faptul că o bună parte dintre persoanele înscrise în tagma mic-burghezilor ai oraşului Chişinău erau domiciliate în localităţile rurale. Raportându-i, la 19 septembrie 1841, guvernatorului militar al Basarabiei, Pavel Fiodorov, despre tendinţa ţăranilor de a fi trecuţi în categoriile sociale orăşeneşti, primarul oraşului Chişinău, Pantelimon Sinadino, îi aducea la cunoştinţă în privinţa acestui fenomen că un număr mare de ţărani din diferite sate ale Basarabiei au manifestat dorinţa să fie înscrişi în oraşul Chişinău, însă admiterea lor „va complica perceperea impozitelor în raza oraşului, deoarece, după cum ne-am convins din experienţă, cea mai mare parte a locuitorilor, care solicită să fie înscrişi în Chişinău, urmăresc scopul de a fi socotiţi drept orăşeni, dar să locuiască în afara oraşului”[72]. Informându-l despre aceasta, P. Sinadino a întrebat dacă poate da curs acestor cereri în continuare. P. Fiodorov i-a comunicat în privinţa acestei probleme guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, M. Voronţov, care, la 20 noiembrie 1841, i-a ordonat acestuia să permită ţăranilor trecerea în categoria mic-burghezilor în cazul prezentării documentelor care certificau faptul „că ei cunosc meseriile practicate în oraşe sau sunt familiarizaţi cu industria orăşenească, sau, în sfârşit, pot fi de folos acolo dacă au dorinţa să zidească case”[73].

Scopul urmărit de către ţărani de a fi consideraţi orăşeni, dar să locuiască în mediul rural, asupra căruia a atras atenţia P. Sinadino, persista şi la 1843, când, din cei 48 313 de mic-burghezi ai Chişinăului, 1 578 erau domiciliaţi în afara oraşului[74]. Credem că ultima cifră era mai mare, deoarece în registrele de stare civilă de la mijlocul secolului al XIX-lea ale bisericilor din satele situate în zona centrală a Basarabiei figurează mulţi locuitori ai acestor sate, care erau mic-burghezi ai oraşului Chişinău.

În acest context este concludent şi următorul exemplu. Prin raportul din 4 februarie 1840, şeful judeţului Chişinău i-a comunicat guvernatorului militar al Basarabiei: „La o depărtare de 4 verste de Chişinău, lângă drumul ce duce spre Orhei, în valea numită Hulboaca, s-au aşezat în mod samavolnic circa 42 de familii şi, înjghebându-şi gospodării, şi-au numit satul Grătieşti. La fel şi pe moşia Sângera, lângă drumul Căuşeniului, circa 25 de familii, fără permisiunea autorităţilor, au întemeiat un sat, pe care l-au numit Schinoasa”[75]. Aceste familii figurau în lista locuitorilor oraşului Chişinău.

La începutul anului 1816, potrivit informaţiei lui Pavel Svinin la care ne-am referit anterior, oraşul Hotin avea circa 1 500 de locuitori. Totuşi, pentru a ilustra dinamica populaţiei acestui oraş am ales un indice statistic din 1818, furnizat conducerii de la Chişinău de către Poliţia oraşului Hotin. Pe deasupra, între timp situaţia social-economică a oraşului s-a ameliorat întru câtva.

Tabelul 2. Dinamica populaţiei oraşului Hotin în anii 1818-1849

Surse: ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 41; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 1; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2596, f. 49; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 86; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 63; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 233; Â.Ì. Êàáóçàí, Íàðîäîíàñåëåíèå Áåññàðàáñêîé îáëàñòè è ëåâîáåðåæíûõ ðàéîíîâ Ïðèäíåñòðîâüÿ, Êèøèíåâ, 1974, ð. 104; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, op. cit., 1967, p. 56-57.

*Conform altor surse, în 1835 erau 5 928 de oameni, iar în 1837 – 12 458, inclusiv 755 de militari (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 77; d. 2593, f. 57). **Potrivit altei surse, în 1844 erau 10 987 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5464, f. 23; À. Ñêàëüêîâñêèé, Îïûò ñòàòèñòè÷åñêîãî îïèñàíèÿ Íîâîðîññèéñêîãî êðàÿ, Îäåññà, 1850, ÷àñòü I, p. 356).

După cum ne demonstrează datele Tabelului 2, în decurs de 31 de ani populaţia oraşului Hotin a crescut cu 9 297 de locuitori sau de 4,3 ori.

Tabelul 3. Dinamica populaţiei oraşului Bălţi în anii 1818-1849

Surse: ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 96; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 9; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 5; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 50; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3797, f. 7; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 67; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 27; À. Ñêàëüêîâñêèé, Îïûò ñòàòèñòè÷åñêîãî îïèñàíèÿ, p. 356; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, op. cit., 1967, p. 56-57.

*Conform altei surse, în 1836 erau 3 670 de oameni (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 69).

Astfel, din 1818, când i s-a acordat statut de oraş, şi până în 1849, sporul real al oraşului Bălţi a fost de 3 606 oameni (o majorare de 2,9 ori).

Tabelul 4. Dinamica populaţiei oraşului Bender în intervalul 1817-1849

Surse: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 108; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 440; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 49; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 44; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2330, f. 6; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2596, f. 68; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 23; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 45; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 102; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 225; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, op. cit., 1967, p. 56-57.

*Inclusiv locuitorii satelor Varniţa şi Osmăneşti. **Conform altei surse: 8 027 de oameni (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 15). ***Inclusiv locuitorii suburbiilor Lipcani, Borisovca, Proteagailovca şi Gâsca, plus 1 440 de militari. ****Pentru anul 1844, A. Skalkovski a indicat 7 460 de locuitori (À. Ñêàëüêîâñêèé, Îïûò ñòàòèñòè÷åñêîãî îïèñàíèÿ, p. 356).

Din analiza Tabelului 4 reiese că, timp de 32 de ani, numărul locuitorilor oraşului Bender a crescut de trei ori (un spor real de 9 870 de oameni).

Tabelul 5. Dinamica populaţiei oraşului Akkerman în anii 1816-1849

Surse: Ï. Ñâèíüèí, op. cit., p. 300; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 46; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 65, 167; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 189; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 52; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 83; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2596, f. 77; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 80; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 89, 171; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5683, f. 246; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 239; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, op. cit., 1967, p. 56-57; Â.Ì. Êàáóçàí, op. cit., ð. 92.

*Inclusiv locuitorii a patru sate din raza oraşului. **Pe deasupra, în oraş se aflau 631 de militari şi 1 602 persoane, care, venite de peste hotare în virtutea Tratatului de Pace de la Adrianopol, erau adăpostite în locuinţele orăşenilor. ***Plus 1 533 de militari. ****Conform altei surse, în 1835 erau 26 346 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 27). *****Într-o altă sursă sunt indicaţi 27 503 oameni, inclusiv 732 de militari (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2330, f. 24). ******Potrivit altei surse: 27 594, inclusiv 806 militari (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2593, f. 65). ******* A. Skalkovski a indicat 16 641 de oameni (À. Ñêàëüêîâñêèé, Îïûò ñòàòèñòè÷åñêîãî îïèñàíèÿ, p. 356).

Potrivit indicilor din Tabelul 5, în intervalul 1816-1849, populaţia oraşului Akkerman s-a majorat de 3,9 ori. După încorporarea Basarabiei în Imperiul Rus, asupra sporului populaţiei oraşului Akkerman a influenţat diminuarea importanţei economice de care se bucura acest oraş până la 1812. P. Svinin relatează în acest sens cu referire la situaţia din 1816: „Dacă populaţia Akkermanului s-a mărit întrucâtva, cu persoane venite de peste hotare, în schimb negustorii străini şi fabricanţii, în cea mai mare parte, se retrag din oraş, din momentul închiderii portului de aici”[76]. Reducerea numărului locuitorilor în anii 1839-1844 s-a produs ca urmare a separării de oraş, în 1841, a celor trei suburbii.

Tabelul 6. Dinamica populaţiei oraşului Ismail în perioada 1816-1849

Surse: Ï. Ñâèíüèí, op. cit., p. 312; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 35; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 37; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 61; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 50; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5464, f. 10; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 31-34; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 247; Â.Ì. Êàáóçàí, op. cit., ð. 96; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, op. cit., 1967, p. 56-57.

* Inclusiv 3 043 de militari. **În 1849, numărul locuitorilor oraşului Ismail împreună cu garnizoana de aici se ridica la 30 900, iar fără militari – la 26 000 (À. Ñêàëüêîâñêèé, Òîðãîâûå ðûíêè Íîâîðîññèéñêîãî êðàÿ, în „Æóðíàë Ìèíèñòåðñòâà Âíóòðåííèõ Äåë”, Ñ.-Ïåòåðáóðã, 1851, ÷àñòü 33, ð. 57).

Cifrele Tabelului 6 indică o creştere a numărului locuitorilor oraşului Ismail, timp de 33 de ani (1816-1849), de 3,9 ori. În anul 1829, populaţia Ismailului a sporit, inclusiv, datorită stabilirii aici a unui grup de cazaci nekrasovişti, care, veniţi din Imperiul Otoman, din părţile Babadagului, au întemeiat suburbia Necrasovca Nouă. Ei au fost determinaţi să se strămute de către generalul-locotenent S.A. Tucikov, aflat la Ismail cu ocazia războiului ruso-turc din anii 1828-1829[77].

Tabelul 7. Dinamica populaţiei oraşelor Chilia şi Reni în intervalul 1817-1849

Surse: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 103; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 86, 90; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 27, 88; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 30, 63; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 2, 73; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 50-51; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4141, f. 119, 146; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 6, 177; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 248-249; Â.Ì. Êàáóçàí, op. cit., ð. 92, 96; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, op. cit., p. 56-57.

*Plus 616 militari. **Plus 1 266 de militari. *** Într-o altă sursă figurează 4 490 de oameni (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 30). **** Conform unui alt act: 5 942 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5464, f. 14). *****A. Skalkovski menţionează că în 1849, în Reni erau până la 7 300 de locuitori (À. Ñêàëüêîâñêèé, Òîðãîâûå ðûíêè, ð. 58).

Indicii statistici referitori la aceste două oraşe, care nu erau reşedinţe judeţene, arată că numărul populaţiei din 1849 al oraşului Chilia a crescut în raport cu cel existent în 1817 de 1,8 ori, pe când sporul real al populaţiei oraşului Reni, în acelaşi răstimp, a fost mult mai mare – de 4,7 ori. Drept consecinţă, din punctul de vedere al numărului populaţiei, oraşul Reni a ajuns şi chiar a depăşit (cu peste 1 000 de locuitori) oraşul Chilia.

Tabelul 8. Dinamica populaţiei oraşelor Soroca, Orhei şi Cahul în anii 1836-1849

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 43; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 8, 66; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2330, f. 37; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2593, f. 15; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 49, 92; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 49, 65, 75, 78, 95; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 84, 155, 201; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 229, 235, 237; ß.Ñ. Ãðîñóë, È.Ã. Áóäàê, op. cit., p. 56-57.

*Potrivit altei surse – 3 082 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 16). **Conform datelor publicate de A. Skalkovski: Soroca – 3 754, Orhei – 4 264, Cahul – 3 070 (À. Ñêàëüêîâñêèé, Îïûò ñòàòèñòè÷åñêîãî îïèñàíèÿ, p. 356).

Conform datelor statistice expuse în Tabelul 8, sporul real al populaţiei acestor trei proaspete centre judeţene a evaluat în mod diferit. Cel mai mare spor real l-a înregistrat oraşul Cahul: timp de nouă ani, populaţia s-a mărit cu 2 213 suflete (o creştere de 5,2 ori). În decurs de 13 ani, populaţia oraşului Soroca a crescut cu 1 375 de locuitori sau cu o proporţie de 63,3% (de 1,6 ori), iar cea a oraşului Orhei – doar cu 240 de oameni sau cu o cotă de numai 6,1%.

Aşadar, examinând dinamica populaţiei urbane a Basarabiei în decurs de 31 de ani (1818-1849), constatăm că cel mai mare spor real l-a avut oraşul Reni, cu o majorare a numărului locuitorilor de 4,7 ori, după care urmează oraşele Hotin, Chişinău, Akkerman, Ismail, Bender, Bălţi şi Chilia, ultimul înregistrând o creştere doar de 1,8 ori. Dintre cele trei centre judeţene, cu statut de oraş din 1835, s-a evidenţiat oraşul Cahul, cu un spor substanţial, în timp ce populaţia oraşului Orhei a crescut numeric neînsemnat.

În general, accelerarea ritmului de creştere a populaţiei a fost o trăsătură distinctivă a evoluţiei demografice a Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Mişcarea naturală şi migrarea populaţiei urbane

Din capul locului subliniem faptul că datele statistice pe care le prezentăm în continuare reflectă doar mişcarea naturală a populaţiei ortodoxe din mediul urban al Basarabiei. Nu dispunem de informaţii statistice referitoare la mişcarea naturală a exponenţilor celorlalte confesiuni din oraşele Basarabiei (evreilor, polonezilor, armenilor).

Tabelul 9. Evoluţia naşterilor în mediul urban ortodox al Basarabiei între 1819-1835

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 11; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 39, 250; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2462, f. 9; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2461, f. 23-24; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3217, f. 14; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3394, f. 2-8;

ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3580, f. 11; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4030, f. 12, 15; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4029, f. 7, 15; ANRM, F. 205, d. 4424, f. 10-13; ANRM, F. 205, d. 4425, f. 2-3, 16, 24, 27, 33; ANRM, F. 205, d. 5317, f. 6, 14; AICSR, F. 1281, inv. 11, d. 11, f. 28.

Între anii 1819-1835 (Tabelul 9), oscilând anual cu valori mai mari sau mai mici, numărul noi-născuţilor ortodocşi, ai căror părinţi constituiau majoritatea populaţiei urbane a Basarabiei, a fost într-o uşoară ascensiune.

Tabelul 10. Evoluţia naşterilor în mediul urban al Basarabiei în perioada 1838-1849

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 223-249. AICSR, F. 1263, inv. 534, d. 1938, f. 593; AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 56, f. 92; AICSR, F. 1281, inv. 5, d. 58, f. 96.

Tabelul 11. Evoluţia deceselor în mediul urban ortodox al Basarabiei în anii 1819-1835

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 11; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 39, 250; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2462, f. 16-17; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2461, f. 37; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3394, f. 2-8; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3217, f. 14; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3580, f. 11; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4030, f. 12, 15; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4029, f. 7, 15; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4424, f. 10-13; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4425, f. 2-3, 16, 24, 27, 33; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 5317, f. 6, 14; AICSR, F. 1281, inv. 11, d. 11, f. 28.

Observăm o creştere bruscă a deceselor în anul 1820, după care, cu neînsemnate variaţii, ele s-au menţinut în limitele aceluiaşi nivel, ca în 1827 numărul lor să sporească din nou brusc. Asupra creşterii cazurilor de deces în 1835 au influenţat consecinţele secetei ce a bântuit în 1834 (La 25 noiembrie 1835, guvernatorul militar al Basarabiei, P. Fiodorov, l-a anunţat pe mareşalul provincial al nobilimii din Basarabia, Gh. Dimitriu, că guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, contele Voronţov, a adresat nobilimii basarabene mulţumiri pentru ajutorul alimentar acordat locuitorilor săraci în legătură cu recolta proastă din 1834, cauzată de secetă[78]).

Tabelul 12. Evoluţia deceselor în mediul urban al Basarabiei în perioada 1838-1849

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 223-249; AICSR, F. 1263, inv. 534, d. 1938, f. 593; AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 56, f. 92; AICSR, F. 1281, inv. 5, d. 58, f. 96.

Creşterea bruscă a cazurilor de deces din 1848 a fost cauzată de bolile epidemice care au bântuit în Basarabia (variola şi altele), în special de epidemia de holeră. Apărută în ultimele zile ale lunii martie al acestui an pe insula Sf. Gheorghe din braţul Sulina al Deltei Dunării, holera s-a răspândit prin toată provincia şi s-a menţinut până în luna decembrie, provocând moartea a 12 665 de oameni[79].

Asupra mortalităţii influenţa nivelul scăzut al organizării sanitare a Basarabiei. La 1843, în provincie funcţionau trei spitale (două spitale în Chişinău – orăşenesc şi evreiesc, şi unul în oraşul Akkerman, în care se tratau, în cea mai mare parte, militarii), 11 farmacii (două de stat şi nouă – private) şi activau 29 de medici, subordonaţi autorităţii civile[80]. În 1844 erau 37 de medici (dintre care 28 erau angajaţi în serviciu) şi 14 farmacii[81], în 1845 – 40 de medici (în serviciu – 31) şi 15 farmacii (3 – de stat şi 12 – private)[82], în 1846 – 44 de medici (în serviciu – 39)[83], în 1847 – 48 de medici[84], în 1848 – 41 de medici (în serviciu – 34), inclusiv 4 medici veterinari[85], în 1849 – 42 de medici (în serviciu – 35), inclusiv 5 medici veterinari, şi 15 farmacii[86]. Este evident că cele trei instituţii curative şi personalul medical arătat mai sus nu erau în stare să acorde asistenţă medicală populaţiei Basarabiei într-o mare măsură.

În raportul anual pe anul 1842 adresat împăratului, guvernatorul militar al Basarabiei menţiona despre acţiunile nefavorabile ale mediului natural din raza oraşelor Chişinău şi Bălţi asupra sănătăţii oamenilor: „Mai cu seamă în partea de jos a oraşului Chişinău şi în oraşul Bălţi se manifestă febra infecţioasă, care adesea provoacă istovirea organismului, obstrucţia, hidropizia şi alte boli. În Chişinău ea apare din cauza influenţei râului Bâc care curge prin această parte a oraşului şi este mlăştinos, iar în Bălţi – din cauza situării pe şes a oraşului şi, pe timp de secetă, în urma evaporărilor, cu iz de putregai, din râul Răut şi iazuri”[87].

În baza indicilor din tabelele 9 şi 11 determinăm sporul natural al populaţiei ortodoxe din oraşele Basarabiei (Tabelul 13).

Tabelul 13. Sporul natural al populaţiei urbane ortodoxe din Basarabia în anii 1819-1835

Indicii Tabelului 13 scot în evidenţă faptul că în perioada 1819-1826, sporul natural al populaţiei ortodoxe din oraşe (la 1828, orăşenii ortodocşi constituiau 72,1% din totalul populaţiei urbane a Basarabiei[88]) a fost neimportant (cel mai mare – în 1819, iar cel mai mic – în 1822), pe când în anii 1827-1828 şi 1834-1835 a avut doar valori negative. Se distinge oraşul Chişinău, în care numărul locuitorilor ortodocşi s-a mărit pe cale naturală doar în anii 1819 şi 1821, iar în restul anilor enumeraţi în tabel sporul natural a fost doar negativ. Sporul natural redus al populaţiei oraşului Chişinău din anii 1819-1843 a fost remarcat şi de V. Jukov în baza informaţiei statistice pe care a înfăţişat-o[89].

Comparând aceste cifre ale sporului natural cu cele ale sporului real din perioada respectivă, deducem că în oraşele basarabene, pe fundalul unui spor real progresiv, a existat un spor natural neînsemnat, în unii ani prevalând mortalitatea asupra natalităţii.

Tabelul 14. Sporul natural al populaţiei urbane a Basarabiei în intervalul 1838-1849