ROMÂNIA  MOLDOVA BASARABIA TRANSNISTRIA

Căutare străbuni, rude, cu acelaş nume

Arbore genealogic

Căutare

    

      RUSSIAN

ENGLISH

    român

______________________________________________________________________________________________________

Principal* Geografia căutării* Particularităţi ale căutării* Surse* Numele* Compoziţia arborelui genealogic* Geraldica*

Represaţi deportaţi* Proprietate* Arhiva foto* Registrul* Forum* Termeni şi noţiuni*

 

 Evoluţia demografică a oraşelor basarabene în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Dinu Poştarencu

Pentru a caracteriza procesele şi fenomenele demografice ce s-au derulat în oraşele Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea este necesar, iniţial, de a determina limitele habitatului urban existent în această jumătate de secol.

 Cadrul geografic

 De la bun început accentuăm diferenţa dintre numărul de localităţi urbane ce au fost în interfluviul pruto-nistrean anterior anului 1812 şi cel constituit după anul respectiv. Totodată, semnalăm şi deosebirea în ceea ce priveşte nomenclatura geografică.

Înainte de a enumera localităţile urbane din perioada de până la 1812 precizăm că, sub raport politic, o parte dintre acestea se aflau în spaţiul jurisdicţional al Principatului Moldovei, iar altele în componenţa raialelor turceşti.

La începutul secolului al XIX-lea, pe teritoriul dintre Prut şi Nistru al Principatului Moldovei existau o serie de târguri sau oraşe. Utilizarea cu aceeaşi semnificaţie al acestor doi termini este adecvată, deoarece în documentele epocii medievale din Moldova (secolele XIV-XVIII) aşezările de tip urban sânt întâlnite sub două denumiri: târguri sau oraşe[1].

În Condica liuzilor din 1803 sunt atestate ca târguri şase localităţi situate în Moldova din stânga Prutului: Orhei, Teleneşti, Chişinău, Bălţi, Movilău (Otaci) şi Mahalaua de la Pânzăreni (numită ulterior Făleşti)[2]. În acest timp, calitatea de târg o mai aveau şi aşezările Leova, Soroca şi Raşcov, deşi în condică lipseşte în dreptul lor menţiunea târg.

Unele dintre aceste târguri erau tinere de tot, cu statut de târg obţinut de curând. Bunăoară, târgul Făleşti a fost întemeiat prin hrisovul din 10 mai 1793 al domnului Mihai Suţu[3], iar târgul Teleneşti prin hrisovul lui Alexandru Callimachi din 20 decembrie 1796[4]. Aceste târguri, ca şi alte numeroase târguri şi târguşoare apărute în Principatul Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX-lea, s-au format în satele cu iarmaroace şi târguri periodice, care, cu sprijinul proprietarilor şi al domniei, au devenit permanente[5]. Deşi contribuiau la prosperarea schimburilor comerciale, puţine dintre aceste târguri au evoluat şi s-au menţinut ca aşezări urbane, rămânând într-un stadiu de dezvoltare semiurbană.

În componenţa raialelor, pe lângă cetăţile cu garnizoane turceşti, fiinţau oraşele Hotin, Bender, Akkerman, Chilia şi Ismail. În limitele raialelor mai erau şi târgurile Briceni, Lipcani, Reni sau Tomarova, iar în Bugeac Căuşeni. La începutul războiului ruso-otoman din anii 1806-1812, administraţia militară rusă de ocupaţie a trecut localităţile din fostele raiale turceşti şi din Bugeac în subordinea Divanului Moldovei.

În Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia din 23 iulie 1812 este indicat un număr de 17 oraşe pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, anexat la Imperiul Rus, fără a fi nominalizate: în ţinutul Codru un oraş, în ţinutul Orhei trei oraşe, în ţinutul Soroca patru oraşe, în ţinutul Hotin trei oraşe, în ţinutul Bender patru oraşe, în ţinutul Reni sau Tomarova un oraş şi în ţinutul Ismail un oraş[6]. Oraşele nenominalizate sunt cele menţionate mai sus: în ţinutul Codru târgul Leova; în ţinutul Orhei târgurile Chişinău, Orhei şi Teleneşti; în ţinutul Soroca târgurile Soroca, Bălţi, Raşcov şi Otaci, în ţinutul Hotin oraşul Hotin şi târgurile Briceni şi Lipcani; în ţinutul Bender oraşele Bender, Akkerman, Chilia şi târgul Căuşeni; în ţinutul Reni sau Tomarova târgul Reni sau Tomarova; în ţinutul Ismail oraşul Ismail (numit Tucikov prin dispoziţia imperială din 14 octombrie 1812[7]). La aceste 17 aşezări urbane mai trebuie adăugat şi târgul Făleşti din ţinutul Iaşi, unitate administrativ-teritorială neindicată în tabelul cu date statistice din regulament.

Deşi în provincia anexată erau 18 aşezări de tip urban, în actele oficiale ruseşti, emise după data de 2 octombrie 1812, este atestat un număr mult mai redus de localităţi cu statut de oraş. De exemplu, în proiectul de organizare a administraţiei civile a Basarabiei, elaborat în februarie 1814 din ordinul lui I.M. Harting, guvernatorul civil interimar al Basarabiei, sunt enumerate doar şase oraşe: Chişinău, Bender, Hotin, Akkerman, Chilia şi Ismail[8]. După V. Jukov, din momentul încorporării Basarabiei de către Rusia, oraşele recunoscute oficial erau următoarele: Ismail, Akkerman, Hotin, Bender, Reni şi Chilia[9]. În realitate, localităţii Reni i s-a acordat statut de oraş după deschiderea aici, în 1819, a Tribunalului Comercial din Basarabia. Până atunci a avut calificativul de târg (în ruseşte mesteĉko).

Printre oraşele enumerate de V. Jukov lipseşte Chişinăul, ceea ce este inacceptabil, deoarece el devine, de la 2 octombrie 1812, centrul administrativ al Basarabiei, fiind numit oraş în actele provenite, din acest moment, de la oficialităţi. În plus, chiar în ziua de 2 octombrie 1812, când a intrat în exerciţiul funcţiunii de guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza a instituit în Chişinău poliţia urbană[10], specifică, conform legislaţiei ruseşti, oraşelor din imperiu. În raportul din 19 mai 1813, Scarlat Sturza i-a comunicat împăratului că, în calitate de reşedinţă permanentă a guvernatorului civil şi a instituţiilor provinciale, el a ales oraşul Chişinău[11]. Ulterior, la 30 noiembrie 1812, Scarlat Sturza a instituit organe poliţieneşti şi în oraşele Hotin, Bender, Akkerman, Ismail şi Chilia.

Astfel, în anul răpirii teritoriului dintre Prut şi Nistru, autorităţile imperiale au recunoscut titlul de oraş a şase localităţi, în timp ce pe celelalte târguri le-a trecut la categoria localităţilor rurale.

La 27 aprilie 1818, aflându-se în târgul Bălţi şi aducându-i-se vestea despre naşterea nepotului său, împăratul Alexandru I acordă acestui târg de pe Răut statut de oraş.

În Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei din 29 aprilie 1818 sunt enumerate oraşele desemnate în calitate de reşedinţe ţinutale: Hotin, Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman, şi Ismail[12]. Numai oraşul Chilia nu era centru administrativ. Relevăm şi faptul că prin prevederile acestui regulament Chişinăului nu i s-a acordat statut de oraş, precum se susţine în istoriografie[13], ci a fost declarat în mod oficial oraş de reşedinţă al provinciei, calitate pe care o avea, realmente, de la 2 octombrie 1812.

Acordându-i-se statut de oraş şi târgului Reni, după deschiderea în el, în 1819, a Tribunalului Comercial din Basarabia, numărul oraşelor se ridică la 8.

Acest număr de oraşe se menţine până la 26 septembrie 1830, când, prin decret imperial, târgul Leova devine oraş în legătură cu transferarea în el a administraţiei ţinutale din oraşul Ismail[14]. Însă Leova a fost oraş un timp scurt din următorul motiv. La 18 decembrie 1835, în Basarabia intervine ultima modificare administrativ-teritorială din prima jumătate a secolului al XIX-lea: târgurile Orhei şi Soroca, devenind centre judeţene, sunt declarate oraşe, iar administraţia judeţului Leova este trecută în târgul Frumoasa, căruia i se schimbă denumirea în oraşul Cahul, la fel şi judeţului i se schimbă denumirea în Cahul[15].

Aşadar, către mijlocul secolului al XIX-lea în Basarabia existau 11 oraşe: Akkerman (Cetatea Albă), Bălţi, Bender (Tighina), Cahul, Chilia, Chişinău, Hotin, Ismail, Orhei, Reni şi Soroca.

De menţionat că, din anul 1840, în Basarabia a început să existe un tip rusesc de localităţi, numite suburbii (sau foburguri; în ruseşte posad). Potrivit explicaţiei dată de lingvistul rus Vladimir Dal, termenul în cauză semnifică: 1. Aşezare situată în apropierea unui oraş. 2. Târg, sat comercial[16]. Sensul cuvântului este dat şi într-o sursă enciclopedică: localitate, predominant cu caracter comercial-industrial, aşezată în preajma unui oraş sau separat de acesta[17]. Specificul acestui tip de localităţi constă şi în faptul că locuitorilor din ele li se acorda dreptul să treacă în tagma mic-burghezilor sau în cea a negustorilor, categorii sociale proprii oraşelor din Imperiul Rus.

Primul foburg din Basarabia a devenit Vâlcovul, prin decretul imperial din 18 aprilie 1840, până la această dată având statut de sat[18]. Iar în conformitate cu decizia Comitetului de Miniştri al Rusiei, aprobată de împărat la 4 iunie 1841, s-au adăugat încă trei foburguri: Popuşoi, Şaba şi Turlachi, care până în acest an au făcut parte din componenţa oraşului Akkerman[19]. În urma instituirii acestor trei unităţi administrative s-a redus, evident, numărul populaţiei Akkermanului.

Deci, pe durata primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, numărul oraşelor de pe întinderea dintre Prut şi Nistru a variat de la 18 oraşe şi târguri, existente până în anul 1812, la 6 oraşe, admise, în 1812, de către administraţia ţaristă, ca, ulterior, cifra respectivă să se majoreze, treptat, până la 11. Desigur, această particularitate creează dificultăţi în procesul de examinare a evoluţiei demografice de ansamblu în mediul urban al Basarabiei.

 

Dinamica populaţiei urbane

 

Înainte de a înfăţişa evoluţia numerică a populaţiei urbane a Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea este necesar să evidenţiem unele trăsături caracteristice ale problemei abordate.

În primul rând, variabilitatea numărului de oraşe nu ne permite să urmărim în mod continuu dinamica populaţiei totale din mediul urban.

În al doilea rând, sursele documentare de epocă conţin puţine date statistice referitoare la numărul locuitorilor urbani din perioada de până la 1812 şi, un timp, după acest an. În unele cazuri, acestea lipsesc cu desăvârşire. Pe deasupra, informaţiile statistice de care dispunem sunt foarte relative, iar unele dintre ele contradictorii.

Astfel, Condica liuzilor din 1803 cuprinde indici cu privire la numărul liuzilor[20], în baza cărora, aplicând multiplicatorul demografic 5, se poate determina cu mare aproximaţie numărul locuitorilor. Din această condică extragem următoarele date pentru fiecare târg. Târgul Orhei: 782 de liuzi (117 moldoveni, 70 de ruşi, 14 armeni, 18 străini croitori, Toader Slănină ot Orheiu şi 565 de sârbi). Târgul Chişinău: 177 de liuzi (133 de moldoveni şi 44 de armeni). Târgul Teleneşti: 146 de liuzi. La liuzii din aceste trei târguri orheiene mai trebuie adăugaţi 149 de liuzi evrei din târgurile respective, arătaţi la total. Târgul Soroca: 836 de liuzi (150 de birnici şi 686 de evrei). Târgul Bălţi: 153 de liuzi (120 de liuzi birnici şi 33 de liuzi slujitori căpităneşti care nu plăteau bir). Târgul Movilău: 216 liuzi (124 de liuzi birnici şi 92 de liuzi slujitori căpităneşti). Târgul Raşcov: 151 liuzi (80 de liuzi birnici şi 71 de liuzi slujitori căpităneşti). Târgul Pânzăreni: 151 de liuzi (33 de târgoveţi ot Pânzăreni şi 118 liuzi din Mahalaua ot tam). Târgul Leova: 120 de liuzi[21]. Prin urmare, la 1803, potrivit acestei condici a vistieriei, cei mai mulţi liuzi erau în târgurile Soroca şi Orhei, după care urma târgul Movilău, apoi târgul Chişinău.

În ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812, conform estimărilor efectuate de Ion Chirtoagă, oraşul Akkerman avea circa 3 500 de locuitori (dintre care 69,5% erau turci), oraşul Bender aproximativ 5 155 de locuitori (dintre care 77% erau turci), iar oraşul Chilia circa 3 460 de oameni (dintre care 78,1% erau turci)[22].

După toate probabilităţile, populaţia din această vreme a oraşelor din raiale a fost mult mai numeroasă. Din memoriul ofiţerului francez Armand-Charles Guilleminot asupra călătoriei întreprinse prin ţările române după data de 11 iulie 1807, când a plecat de la Tilsit, aflăm că populaţia oraşului Bender se ridica la aproape 60 de mii de locuitori, jumătate moldoveni, armeni şi evrei, iar cealaltă jumătate musulmani, oraşul Akkerman avea ,,aproximativ 20 mii de locuitori, dintre care 15 mii de mahomedani, iar populaţia oraşului Chilia număra 18 000 de locuitori, dintre care aproape două treimi mahomedani[23].

Războiul ruso-turc din 1806-1812 a provocat dislocări de populaţie, ceea ce, evident, a modificat numărul locuitorilor al aşezărilor urbane. Nu atât al târgurilor moldoveneşti, cât al oraşelor din fostele raiale turceşti, din care s-au retras etnicii mahomedani. Deşi se cunoaşte faptul că s-au produs asemenea modificări, este dificil să ilustrăm numeric acest fenomen, întrucât datele statistice sunt contradictorii, ele indicând, totodată, doar unităţile impozabile. Astfel, în registrul din 1808 al Vistieriei Principatului Moldovei sunt indicaţi 220 de contribuabili în oraşul Bender, 115 în oraşul Akkerman, 104 în oraşul Chilia, 84 în târgul Tomarova[24]. Conform altei surse, în 1808, oraşul Bender împreună cu suburbia Lipcani avea în total 331 de gospodari, dintre care 101 erau evrei, 52 creştini supuşi Rusiei şi lipoveni, 9 armeni şi 169 moldoveni; oraşul Akkerman avea 334 de gospodari (18 erau evrei, 132 armeni, 168 moldoveni şi 16 sârbi); populaţia oraşului Chilia cuprindea 478 de gospodari, inclusiv 393 de moldoveni, 58 de lipoveni şi 27 de evrei supuşi Rusiei; în oraşul Hotin şi în suburbiile lui locuiau 648 de gospodari, dintre care 340 erau evrei, 11 armeni şi 297 moldoveni (ultima cifră includea şi 217 ţărani, care, fiind veniţi din sate, locuiau temporar în suburbia cetăţii, fără să fie înscrişi în cadrul oraşului)[25]. În ciuda faptului că cifrele enumerate nu se potrivesc, ele, totuşi, scot în evidenţă o diminuare substanţială a numărului populaţiei acestor oraşe comparativ cu indicii din anii precedenţi, expuşi anterior.

La 1808, târgul Chişinău număra 107 contribuabili (aproape de două ori mai puţin decât în 1803), târgul Bălţi 120 de birnici (ca şi în 1803), târgul Leova 87 de birnici (cu 33 mai puţin decât în 1803)[26].

În acelaşi timp, nu avem la dispoziţie cifre relative la numărul populaţiei oraşelor din anul 1812, când a fost comisă frauda teritorială. Lipsa datelor statistice nu numai cu privire la populaţia urbană, dar şi a întregii Basarabii constituia o problemă pentru administraţia de atunci, instalată de curând la Chişinău. Guvernatorul civil al Basarabiei, Scarlat Sturza, i-a comunicat împăratului Rusiei, prin intermediul expozeului din 19 mai 1813, că numărul locuitorilor provinciei Basarabia este cunoscut doar din tabelul primit de la Divanul Moldovei şi din Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia, în timp ce efectuarea unui recensământ al populaţiei este dificilă, întrucât organizarea lui, imediat după încorporarea în imperiu, putea să sperie locuitorii, bănuind că după aceasta se va introduce recrutarea şi atunci ei aveau să fugă în toate părţile[27]. Ora oportună pentru realizarea unei numărători a populaţiei Basarabiei nu sosise nici în anul 1815, când, prin manifestul imperial din 20 iunie 1815, s-a anunţat despre efectuarea unui nou recensământ fiscal (revizia a VII-a) al locuitorilor din Imperiul Rus, cu excepţia Finlandei, Basarabiei, Gruziei şi regiunii Bialystok[28]. La sfârşitul anului 1815, Pavel Svinin constata: Până în prezent nu s-a făcut un recensământ detaliat al populaţiei acestei provincii[29]. Din această cauză numărul populaţiei din 1812 al unor oraşe este cunoscut cu mare aproximaţie, iar al altora defel. Informaţiile în acest sens sunt următoarele.

Făcând trimitere la lucrările lui P. Svinin şi A. Zaşciuk, V. Jukov a afirmat că în 1812, oraşul Chişinău avea 5-7 mii de locuitori[30]. În realitate, informaţia lui P. Svinin, potrivit căreia numărul locuitorilor oraşului Chişinău poate fi stabilit, fără greş, până la 5 000[31], nu reflectă situaţia numerică din anul 1812, ci din 1815-1816, când acest demnitar rus a vizitat Basarabia. Iar Aleksandr Zaşciuk, fără să numească sursa de documentare, a notat în cartea sa că la 1812, Chişinăul avea 7 000 de locuitori, cifră care a fost preluată de către autorii Culegerii jubiliare despre Chişinău[32].

În istoriografie mai figurează o cifră ce indică numărul populaţiei Chişinăului la 1812 3 000 de oameni, lansată, în 1823, de Filip Vighel[33], care, însă, nu l-a înştiinţat pe cititor de unde a extras-o.

Prezenţa doar a acestor cifre aproximative privitoare la numărul locuitorilor oraşului Chişinău din perioada respectivă l-a determinat pe V. Jukov să remarce, pe bună dreptate, că starea statisticii din prima jumătate a secolului al XIX-lea este nesatisfăcătoare[34].

Foarte întins şi bogat odinioară, relatează P. Svinin, oraşul Hotin avea, la începutul anului 1816, un aspect destul de jalnic şi sărăcăcios, întrucât a suferit mult din cauza ciumei care a bântuit în 1813. Actualmente, după ce mai bine de un an a fost stopat tot comerţul, jumătate dintre locuitori s-au ruinat, alţii au rămas fără case, acestea fiind arse împreună cu averea oamenilor, iar o altă parte dintre locuitori, decedându-le capii de familie, au căzut în sărăcie[35]. În acest început de an, populaţia oraşului Hotin număra circa 1 500 de oameni[36].

Despre necunoaşterea numărului real al locuitorilor oraşului Bender în anul răpirii Basarabiei aflăm din raportul lui Krasnikov, şeful poliţiei din acest oraş, expediat, la începutul lunii decembrie 1812, lui Scarlat Sturza, prin care aducea la cunoştinţă că a descoperit printre locuitorii băştinaşi din Bender un număr mare de oameni de diferite naţionalităţi care nu posedă documente pentru trai. S. Sturza a fost de acord cu părerea lui Krasnikov ca aceşti oameni, care alcătuiesc mai mult de jumătate din populaţia oraşului, să fie lăsaţi să locuiască acolo, deoarece dacă li se va cere să plece de unde au venit, apoi locuitorii băştinaşi, fiind într-un număr mai mic, nu vor fi în stare să îndeplinească toate prestaţiile ce sunt puse în sarcina lor[37]. În dispoziţia lui Sturza se precizează că aceşti oameni erau stabiliţi nu de mult în Tighina.

Curând intervine o modificare esenţială în viaţa Tighinei. În 1814, din ordinul autorităţii militare ruse, oraşul a fost deplasat ceva mai departe de cetate pentru a crea o esplanadă[38], fiind, astfel, şters de pe faţa pământului oraşul medieval. În timpul mutării lui, unii locuitori s-au aşezat cu traiul în alte locuri. Bunăoară, în 1817, 19 familii din acest oraş erau stabilite în satul Tănătari[39].

Conform unui tablou cu date statistice de la 1 februarie 1813, în oraşul Ismail (Tucikov) locuiau 4 035 de persoane de sex masculin[40]. P. Svinin menţionează că în 1815-1816, oraşul Ismail avea o populaţie compusă din 6 795 de suflete[41]. Reiese că erau mai puţini orăşeni decât în 1813, ceea ce nu putea să se întâmple.

În al treilea rând, majoritatea datelor statistice referitoare la populaţia Basarabiei din primii 20 de ani de dominaţie ţaristă poartă un caracter fiscal, ele indicând doar numărul de familii. În 1823, F. Vighel remarca în această privinţă: Este foarte dificil să determini numărul locuitorilor acestei provincii, deoarece impozitele directe către stat birul şi dajdia sunt percepute nu de la toţi, ci de la familii, al căror număr, fiind calculat, este prezentat Direcţiei financiar-economice[42]. Această situaţie persista şi la 1833, când autorităţile basarabene au explicat Ministerului Finanţelor al Rusiei că în Basarabia recensământurile locuitorilor se efectuează nu după numărul de suflete, ci după cel al familiilor, separând de acestea doar burlacii[43].

Listele contribuabililor erau valabile pe parcursul a mai multor ani. În cadrul şedinţei din 20 august 1822, Duma (Consiliul municipal) oraşului Chişinău a decis să intervină pe lângă Guvernul provinciei Basarabia pentru a-i permite să desfăşoare un nou recensământ fiscal cu scopul de a elimina dificultăţile întâmpinate la perceperea birului, apărute din următoarele motive: Mulţi dintre locuitorii înscrişi la recensământ au decedat şi au rămas doar văduvele, care nu numai că nu sunt în stare să achite impozitele, dar nici să-şi asigure alimentarea zilnică; sunt şi de aceea care, căsătorindu-se, rămân neînscrişi; o altă bună parte nu figurează în listă, deoarece au lipsit în timpul recensământului[44].

În al patrulea rând, asupra evoluţiei numerice a populaţiei a unor oraşe au influenţat schimbările administrativ-teritoriale. Astfel, în 1814, conducerea regiunii Basarabia a dat dispoziţie să i se repartizeze oraşului Bender pământ din jurul acestuia până la o distanţă de 7 verste[45]. Drept rezultat, în raza oraşului au intrat satele Varniţa, Osmăneşti şi Diort-Bunar[46]. Varniţa s-a aflat în limitele acestui oraş până în 1819, când, printr-un ordin al oficialităţilor basarabene, a fost redusă proprietatea funciară a Thiginei până la distanţa de 3 verste în jur[47]. Dintr-o listă de localităţi din 1823 aflăm că şi satul Osmăneşti, cu 18 gospodării, nu mai făcea parte din componenţa oraşului Bender, dar din cea a judeţului Bender[48].

În 1823, satul Buiucani, cu 160 de familii, era inclus în cadrul judeţului Orhei[49]. El nu mai figurează în lista de localităţi al acestui judeţ întocmită în 1830[50], devenind, între timp,  suburbie a oraşului Chişinău.

Având în vedere particularităţile enunţate mai sus (modificarea numărului de oraşe, insuficienţa, în unele cazuri, a datelor statistice), expunem dinamica populaţiei fiecărui oraş în funcţie de informaţia statistică de care dispunem.

Pentru a reprezenta dinamica populaţiei oraşului Chişinău este necesar să fixăm cifra iniţială. În tabelul cu indici referitori la numărul locuitorilor din oraşele şi ţinuturile Basarabiei, prezentat, în 1814, Ministerul Finanţelor al Rusiei de către administraţia provinciei, sunt arătate 4 716 familii în oraşul Chişinău[51]. Deci, circa 23 000 de oameni. Pe când P. Svinin a consemnat că în anii 1815-1816, numărul populaţiei oraşul Chişinău se ridica la 5 000 de oameni. După cum observăm, diferenţa dintre aceste două cifre este enormă, din care motiv este dificil să acordăm prioritate uneia dintre ele.

Cu toate acestea, este incontestabil faptul că, din 1812, când Chişinăul a fost desemnat în calitate de centru administrativ al Basarabiei, populaţia lui devenea, treptat, tot mai numeroasă. În luna octombrie 1812, în Chişinău se crease o aglomeraţie din cauza concentrării în el a personalului aadministraţiilor militare şi civile ruse retras din Principatele Române, încât Scarlat Sturza a dispus ca o parte dintre aceşti funcţionari să fie trecuţi cu traiul în târgul Orhei, pentru a aştepta acolo acordarea unei funcţii[52].

Dintr-un act datat cu 17 august 1817 aflăm că, la recensământul populaţiei efectuat în acest an cu ocazia depunerii jurământului de către locuitorii Basarabiei faţă de tronul rus, în Chişinău au fost înregistrate 2 345 de familii, plus 23 de nefamilişti[53]. Adică un număr de familii de două ori mai mic decât cel indicat în sursa din 1814, depistată de L.T. Boga, la care ne-am referit anterior. S-a produs oare, pe parcursul a doi ani şi ceva, o diminuare a populaţiei oraşului Chişinău? Este puţin probabil. Mai curând se poate admite că indicele lansat de L.T. Boga nu este real.

Constatând că cele mai mari divergenţe între indicii asupra numărului populaţiei oraşului Chişinău există în privinţa celor din primul deceniu după anul 1812, V. Jukov, în acelaşi timp, a dat publicităţii următoarea informaţie statistică pentru anul 1818, dar fără să indice sursa de documentare: În 1818, potrivit recensământului, populaţia Chişinăului număra 10 967 de oameni[54]. Iar în continuare a notat: Această cifră este confirmată de indicele (2 551 de familii) din lista privind numărul de familii ale oraşului supuse impozitului în 1818, întocmită de către Poliţia oraşului Chişinău.

Prezentând, la 18 iulie 1818, guvernatorului civil al Basarabiei, C.A. Catacazi, o serie de informaţii pe care acesta le solicitase, Poliţia oraşului Chişinău a anexat la raportul său şi un tablou cu date referitoare la repartizarea pe sexe a grupurilor etnice. Conform acestor date, persoanele de sex masculin erau într-un număr de 5 894 (corect: 5 893), iar persoanele de sex feminin de 5 073. În total: 10 966 de suflete[55]. Prin urmare, este cifra descoperită de V. Jukov, care, însă, nu a dezvăluit sursa. Această cifră (10 967 de persoane), reprezentând numărul populaţiei oraşului Chişinău, figurează şi într-un alt raport al Poliţiei oraşului Chişinău, înaintat guvernatorului civil al Basarabiei la 21 noiembrie 1818[56].

La recensământul din 1824, în oraşul Chişinău au fost înregistrate 4 039 de familii obligate să plătească impozite (circa 20 195 de persoane)[57]. Judecând după datele acestui recensământ, consideră V. Jukov, pare a fi acceptabilă cifra de 26 000 de locuitori în oraşul Chişinău la 1823, furnizată de F. Vighel[58].

 

Tabelul 1. Dinamica populaţiei oraşului Chişinău în anii 1818-1849

Anul

Numărul populaţiei

Sporul real

Număr

%

1818

10 966

 

 

1823

26 000

15 034

137,1

1828

31 351*

5 351

20,6

1835

34 079

2 728

8,7

1837

40 503**

6 424

18,8

1838

40 540***

37

0,1

1840

42 636

2 096

5,2

1844

41 158

1 478

3,4

1847

43 965

2 807

6,8

1848

43 332

633

1,4

1849

42 613

719

1,7

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 554, f. 13; .. , op. cit., p. 25; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; . , , . , .-, 1862, II, p. 106; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2593, f. 98; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 65; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3267, f. 34; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 44; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 221; .. , .. , (1812-1861), , 1967, p. 56-57; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5461, f. 35.

*A. Zaşciuk a indicat pentru anul 1828 18 594 de locuitori, cifră pe care, conform datelor de arhivă, o considerăm incorectă. **Cifra cuprinde şi 3 100 de militari. ***Inclusiv 2 452 de militari.

 

Înainte de toate este cazul să remarcăm că datele statistice referitoare la numărul populaţiei oraşului Chişinău sunt contradictorii, din care motiv unele dintre ele nu au fost luate în consideraţie, deşi provin din surse oficiale. Exemplificăm. Pentru anul 1827 sunt arătaţi 19 500 oameni[59]; 1830 14 835 de locuitori[60]; 1835 23 677[61] şi 24 803 oameni[62]; 1837 28 486 de orăşeni[63]; 1 ianuarie 1844 52 196[64]; 1844 36 797[65]; 1845 36 772[66]. Precizăm că în actele din care am extras aceste cifre sunt enumerate toate categoriile sociale prezente în oraş.

În baza indicilor incluşi în Tabelul 1 constatăm că în răstimp de 31 de ani (1818-1849), populaţia Chişinăului a sporit cu circa 31 647 de oameni, adică de 3,9 ori sau cu o proporţie de 288, 6%. O creştere enormă (de 2,4 ori) a avut loc în intervalul 1818-1823. Desigur, această majorare spectaculoasă s-a produs, mai cu seamă, în anul 1821, când, din cauza revoltei eteriste, în Basarabia s-au refugiat mulţi locuitori din Principatele Române (în special, din Principatul Moldovei), o bună parte dintre care s-au stabilit în capitala provinciei. Chişinăul din acest timp este astfel descris de martorul ocular Aleksandr Veltman: Era plin de lume. În loc de 12 mii de locuitori aici erau de acum circa 50 de mii, pe o suprafaţă de 4 verste pătrate. El semăna mai degrabă cu aglomeraţia unei sărbători locale, când cei veniţi se pripăşesc la voia întâmplării; câteva familii locuiesc într-o singură odaie. Dar nu numai Chişinăul s-a umplut cu originari din Moldova şi Valahia; populaţia întregii Basarabii, cel puţin, s-a dublat. Chişinăul în acea vreme era plin de prinţi şi demnitari din Constantinopol şi ambele principate[67].

Mărirea numărului populaţiei oraşului Chişinău, se menţionează într-un studiu publicat în 1845, a avut loc mai mult din cauza afluxului spre oraş a diferitor oameni, decât sub influenţa natalităţii[68].

Regresul numeric din anii 40 poate fi explicat prin lipsa de precizie a datelor statistice. Imprecizia lor se producea, mai cu seamă, datorită controlului slab din partea autorităţilor orăşeneşti asupra imigrării oamenilor plecaţi din guberniile interne ale imperiului. Organele poliţieneşti nu erau în stare să dezrădăcineze acest fenomen social, numit oficial vagabondaj, care, potrivit documentelor vremii, decurgea intens. O parte dintre persoanele sosite în Chişinău reuşeau să se înscrie în locul orăşenilor plecaţi din anumite motive sau al celor decedaţi, chiar dacă vârsta era vădit necorespunzătoare[69]. Despre această modalitate ilegală de acordare a vizelor de reşedinţă avea cunoştinţă până şi guvernatorul militar al Basarabiei, Pavel Fiodorov, care, prin intermediul raportului pe anul 1842, s-a văzut obligat să-l pună la curent în privinţa modalităţii respective pe împărat[70].

În Chişinău locuiau persoane care nu figurau în listele contribuabililor de aici. Bunăoară, la 6 iunie 1816, mic-burghezul Ivan Nikulin din oraşul Elisavetgrad, gubernia Herson, i-a adresat guvernatorului civil interimar al Basarabiei, I.M. Harting, o cerere în care i-a explicat că în 1809 a plecat în Principatele Române, unde a practicat comerţul, iar de acolo, în 1812, a venit în Chişinău, unde s-a stabilit. Deoarece plătea impozitul în fondul oraşului Elisavetgrad, ceea ce-i crea incomodităţi, el l-a rugat pe Harting să intervină pe lângă guvernatorul civil al guberniei Herson în vederea excluderii lui din lista contribuabililor al mic-burghezilor din oraşul pe care l-a părăsit în 1809. Curând, la 30 iunie 1816, şeful administraţiei guberniei Herson i-a comunicat lui Harting că I. Nikulin poate să rămână pentru totdeauna locuitor al Chişinăului[71].

Dezacordul dintre datele statistice poate fi explicat prin faptul că o bună parte dintre persoanele înscrise în tagma mic-burghezilor ai oraşului Chişinău erau domiciliate în localităţile rurale. Raportându-i, la 19 septembrie 1841, guvernatorului militar al Basarabiei, Pavel Fiodorov, despre tendinţa ţăranilor de a fi trecuţi în categoriile sociale orăşeneşti, primarul oraşului Chişinău, Pantelimon Sinadino, îi aducea la cunoştinţă în privinţa acestui fenomen că un număr mare de ţărani din diferite sate ale Basarabiei au manifestat dorinţa să fie înscrişi în oraşul Chişinău, însă admiterea lor va complica perceperea impozitelor în raza oraşului, deoarece, după cum ne-am convins din experienţă, cea mai mare parte a locuitorilor, care solicită să fie înscrişi în Chişinău, urmăresc scopul de a fi socotiţi drept orăşeni, dar să locuiască în afara oraşului[72]. Informându-l despre aceasta, P. Sinadino a întrebat dacă poate da curs acestor cereri în continuare. P. Fiodorov i-a comunicat în privinţa acestei probleme guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, M. Voronţov, care, la 20 noiembrie 1841, i-a ordonat acestuia să permită ţăranilor trecerea în categoria mic-burghezilor în cazul prezentării documentelor care certificau faptul că ei cunosc meseriile practicate în oraşe sau sunt familiarizaţi cu industria orăşenească, sau, în sfârşit, pot fi de folos acolo dacă au dorinţa să zidească case[73].

Scopul urmărit de către ţărani de a fi consideraţi orăşeni, dar să locuiască în mediul rural, asupra căruia a atras atenţia P. Sinadino, persista şi la 1843, când, din cei 48 313 de mic-burghezi ai Chişinăului, 1 578 erau domiciliaţi în afara oraşului[74]. Credem că ultima cifră era mai mare, deoarece în registrele de stare civilă de la mijlocul secolului al XIX-lea ale bisericilor din satele situate în zona centrală a Basarabiei figurează mulţi locuitori ai acestor sate, care erau mic-burghezi ai oraşului Chişinău.

În acest context este concludent şi următorul exemplu. Prin raportul din 4 februarie 1840, şeful judeţului Chişinău i-a comunicat guvernatorului militar al Basarabiei: La o depărtare de 4 verste de Chişinău, lângă drumul ce duce spre Orhei, în valea numită Hulboaca, s-au aşezat în mod samavolnic circa 42 de familii şi, înjghebându-şi gospodării, şi-au numit satul Grătieşti. La fel şi pe moşia Sângera, lângă drumul Căuşeniului, circa 25 de familii, fără permisiunea autorităţilor, au întemeiat un sat, pe care l-au numit Schinoasa[75]. Aceste familii figurau în lista locuitorilor oraşului Chişinău.

La începutul anului 1816, potrivit informaţiei lui Pavel Svinin la care ne-am referit anterior, oraşul Hotin avea circa 1 500 de locuitori. Totuşi, pentru a ilustra dinamica populaţiei acestui oraş am ales un indice statistic din 1818, furnizat conducerii de la Chişinău de către Poliţia oraşului Hotin. Pe deasupra, între timp situaţia social-economică a oraşului s-a ameliorat întru câtva.

 

Tabelul 2. Dinamica populaţiei oraşului Hotin în anii 1818-1849

Anul

Numărul populaţiei

Sporul real

Număr

%

1818

2 803

 

 

1827

4 962

2 159

77,0

1828

6 780

1 818

36,6

1835

6 945*

165

2,4

1837

8 995

2 050

29,5

1838

9 320

325

3,6

1842

11 068

1 748

18,7

1844

10 213**

855

7,7

1845

11 090

877

8,6

1847

11 708

618

5,6

1848

11 291

417

3,5

1849

12 100

809

7,7

Surse: ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 41; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 1; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2596, f. 49; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 86; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 63; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 233; .. , , , 1974, . 104; .. , .. , op. cit., 1967, p. 56-57.

*Conform altor surse, în 1835 erau 5 928 de oameni, iar în 1837 12 458, inclusiv 755 de militari (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 77; d. 2593, f. 57). **Potrivit altei surse, în 1844 erau 10 987 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5464, f. 23; . , , , 1850, I, p. 356).

 

După cum ne demonstrează datele Tabelului 2, în decurs de 31 de ani populaţia oraşului Hotin a crescut cu 9 297 de locuitori sau de 4,3 ori.

 

Tabelul 3. Dinamica populaţiei oraşului Bălţi în anii 1818-1849

Anul

Numărul populaţiei

Sporul real

Număr

%

1818

1 925

 

 

1828

3 657

1 732

90,0

1830

3 738

81

2,2

1835

5 239

1 501

40,1

1836

4 093*

1 146

21,9

1841

4 606

513

12,5

1844

4 7 21

115

2,5

1845

6 194

1 473

31,2

1847

5 887

307

4,9

1848

5 549

338

5,7

1849

5 531

18

0,3

Surse: ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 96; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 9; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 5; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 50; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 3797, f. 7; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 67; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 27; . , , p. 356; .. , .. , op. cit., 1967, p. 56-57.

*Conform altei surse, în 1836 erau 3 670 de oameni (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 69).

 

Astfel, din 1818, când i s-a acordat statut de oraş, şi până în 1849, sporul real al oraşului Bălţi a fost de 3 606 oameni (o majorare de 2,9 ori).

 

Tabelul 4. Dinamica populaţiei oraşului Bender în intervalul 1817-1849

Anul

Numărul populaţiei

Sporul real

Număr

%

1817

4 950 (5 271*)

 

 

1818

4 863 (5 194*)

87

1,1

1828

6 327

1 464

30,1

1830

6 601

274

4,3

1835

9 457

2 856

43,3

1836

9 994**

537

5,7

1837

8 027 (9 903***)

91

0,9

1838

10 128

225

2,3

1839

10 012

116

1,1

1844

13 566****

3 554

35,5

1845

11 691

1 875

13,8

1847

14 671

2 980

25,5

1848

14 737

66

0,4

1849

14 820

83

0,5

Surse: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 108; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 440; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 49; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 44; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2330, f. 6; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2596, f. 68; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 23; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 45; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 102; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 225; .. , .. , op. cit., 1967, p. 56-57.

*Inclusiv locuitorii satelor Varniţa şi Osmăneşti. **Conform altei surse: 8 027 de oameni (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 15). ***Inclusiv locuitorii suburbiilor Lipcani, Borisovca, Proteagailovca şi Gâsca, plus 1 440 de militari. ****Pentru anul 1844, A. Skalkovski a indicat 7 460 de locuitori (. , , p. 356).

 

Din analiza Tabelului 4 reiese că, timp de 32 de ani, numărul locuitorilor oraşului Bender a crescut de trei ori (un spor real de 9 870 de oameni).

 

Tabelul 5. Dinamica populaţiei oraşului Akkerman în anii 1816-1849

Anul

Numărul populaţiei

Sporul real

Număr

%

1816

4 112

 

 

1818

4 645 (5 239*)

533

13,0

1827

9 770

5 125 (4 531)

110,3 (97,5)

1828

12 576

2 806

28,7

1830

12 709**

133

1,0

1831

13 836***

1 127

8,9

1835

24 113****

10 277

74,3

1836

24 503*****

390

1,6

1837

25 090******

587

2,4

1838

27 652

2 562

10,2

1839

25 339

2 313

8,3

1844

17 874*******

7 465

29,4

1845

14 767

3 107

17,4

1847

16 267

1 500

10,1

1848

16 076

191

1,2

1849

16 076

0

0

Surse: . , op. cit., p. 300; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 46; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 65, 167; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 189; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 52; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 83; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2596, f. 77; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 80; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 89, 171; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5683, f. 246; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 239; .. , .. , op. cit., 1967, p. 56-57; .. , op. cit., . 92.

*Inclusiv locuitorii a patru sate din raza oraşului. **Pe deasupra, în oraş se aflau 631 de militari şi 1 602 persoane, care, venite de peste hotare în virtutea Tratatului de Pace de la Adrianopol, erau adăpostite în locuinţele orăşenilor. ***Plus 1 533 de militari. ****Conform altei surse, în 1835 erau 26 346 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2139, f. 27). *****Într-o altă sursă sunt indicaţi 27 503 oameni, inclusiv 732 de militari (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2330, f. 24). ******Potrivit altei surse: 27 594, inclusiv 806 militari (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2593, f. 65). ******* A. Skalkovski a indicat 16 641 de oameni (. , , p. 356).

 

Potrivit indicilor din Tabelul 5, în intervalul 1816-1849, populaţia oraşului Akkerman s-a majorat de 3,9 ori. După încorporarea Basarabiei în Imperiul Rus, asupra sporului populaţiei oraşului Akkerman a influenţat diminuarea importanţei economice de care se bucura acest oraş până la 1812. P. Svinin relatează în acest sens cu referire la situaţia din 1816: Dacă populaţia Akkermanului s-a mărit întrucâtva, cu persoane venite de peste hotare, în schimb negustorii străini şi fabricanţii, în cea mai mare parte, se retrag din oraş, din momentul închiderii portului de aici[76]. Reducerea numărului locuitorilor în anii 1839-1844 s-a produs ca urmare a separării de oraş, în 1841, a celor trei suburbii.

 

Tabelul 6. Dinamica populaţiei oraşului Ismail în perioada 1816-1849

Anul

Numărul populaţiei

Sporul real

Număr

%

1816

6 795

 

 

1827

9 231

2 436

35,8

1828

11 798

2 567

27,8

1830

12 930*

1 132

9,6

1836

14 418

1 488

11,5

1840

21 908

7 490

51,9

1844

27 853

5 945

27,1

1845

28 914

1 061

3,8

1847

24 861

4 053

14,0

1848

26 182

1 321

5,3

1849

26 243**

61

0,2

Surse: . , op. cit., p. 312; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 35; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 37; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 61; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 50; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5464, f. 10; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 31-34; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 247; .. , op. cit., . 96; .. , .. , op. cit., 1967, p. 56-57.

* Inclusiv 3 043 de militari. **În 1849, numărul locuitorilor oraşului Ismail împreună cu garnizoana de aici se ridica la 30 900, iar fără militari la 26 000 (. , , în , .-, 1851, 33, . 57).

 

Cifrele Tabelului 6 indică o creştere a numărului locuitorilor oraşului Ismail, timp de 33 de ani (1816-1849), de 3,9 ori. În anul 1829, populaţia Ismailului a sporit, inclusiv, datorită stabilirii aici a unui grup de cazaci nekrasovişti, care, veniţi din Imperiul Otoman, din părţile Babadagului, au întemeiat suburbia Necrasovca Nouă. Ei au fost determinaţi să se strămute de către generalul-locotenent S.A. Tucikov, aflat la Ismail cu ocazia războiului ruso-turc din anii 1828-1829[77].

 

Tabelul 7. Dinamica populaţiei oraşelor Chilia şi Reni în intervalul 1817-1849

Anul

Numărul populaţiei oraşului Chilia

Sporul real

Numărul populaţiei oraşului Reni

Sporul real

Număr

%

Număr

%

1817

3 623

 

 

 

 

1818

4 020

397

10,9

1 539

 

 

1827

3 671

349

8,7

2 066

527

34,2

1830

3 963*

292

7,9

3 844**

1 778

86,1

1836

4 149

186

4,7

3 655***

189

4,9

1840

5 994

1 845

44,5

6 304

2 649

72,5

1843

4 859

1 135

18,9

6 227

77

1,2

1844

5 777****

918

18,9

6 888

661

10,6

1845

4 481

1 296

22,4

6 885

3

 

1847

6 516

2 035

45,5

7 321

436

6,3

1848

6 163

353

5,4

7 323

2

 

1849

6 412

249

4,0

7 314*****

9

 

Surse: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 103; ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 86, 90; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 27, 88; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 30, 63; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 2, 73; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 50-51; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4141, f. 119, 146; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 6, 177; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 248-249; .. , op. cit., . 92, 96; .. , .. , op. cit., p. 56-57.

*Plus 616 militari. **Plus 1 266 de militari. *** Într-o altă sursă figurează 4 490 de oameni (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 30). **** Conform unui alt act: 5 942 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5464, f. 14). *****A. Skalkovski menţionează că în 1849, în Reni erau până la 7 300 de locuitori (. , , . 58).

 

Indicii statistici referitori la aceste două oraşe, care nu erau reşedinţe judeţene, arată că numărul populaţiei din 1849 al oraşului Chilia a crescut în raport cu cel existent în 1817 de 1,8 ori, pe când sporul real al populaţiei oraşului Reni, în acelaşi răstimp, a fost mult mai mare de 4,7 ori. Drept consecinţă, din punctul de vedere al numărului populaţiei, oraşul Reni a ajuns şi chiar a depăşit (cu peste 1 000 de locuitori) oraşul Chilia.

 

Tabelul 8. Dinamica populaţiei oraşelor Soroca, Orhei şi Cahul în anii 1836-1849

Anul

Numărul populaţiei oraşului Soroca

Numărul populaţiei oraşului Orhei

Numărul populaţiei oraşului Cahul

1836

2 170

3 934*

-

1837

-

4 024

-

1838

-

4 091

528

1840

2 243

4 092

454

1844

3 998**

4 578**

3 625**

1845

3 056

4 264

3 079

1847

3 401

3 966

3 487

1848

3 519

3 851

2 860

1849

3 545

4 174

2 741

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 43; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2589, f. 8, 66; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2330, f. 37; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2593, f. 15; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 49, 92; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4948, f. 49, 65, 75, 78, 95; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 84, 155, 201; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 229, 235, 237; .. , .. , op. cit., p. 56-57.

*Potrivit altei surse 3 082 de locuitori (ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 16). **Conform datelor publicate de A. Skalkovski: Soroca 3 754, Orhei 4 264, Cahul 3 070 (. , , p. 356).

 

Conform datelor statistice expuse în Tabelul 8, sporul real al populaţiei acestor trei proaspete centre judeţene a evaluat în mod diferit. Cel mai mare spor real l-a înregistrat oraşul Cahul: timp de nouă ani, populaţia s-a mărit cu 2 213 suflete (o creştere de 5,2 ori). În decurs de 13 ani, populaţia oraşului Soroca a crescut cu 1 375 de locuitori sau cu o proporţie de 63,3% (de 1,6 ori), iar cea a oraşului Orhei doar cu 240 de oameni sau cu o cotă de numai 6,1%.

Aşadar, examinând dinamica populaţiei urbane a Basarabiei în decurs de 31 de ani (1818-1849), constatăm că cel mai mare spor real l-a avut oraşul Reni, cu o majorare a numărului locuitorilor de 4,7 ori, după care urmează oraşele Hotin, Chişinău, Akkerman, Ismail, Bender, Bălţi şi Chilia, ultimul înregistrând o creştere doar de 1,8 ori. Dintre cele trei centre judeţene, cu statut de oraş din 1835, s-a evidenţiat oraşul Cahul, cu un spor substanţial, în timp ce populaţia oraşului Orhei a crescut numeric neînsemnat.

În general, accelerarea ritmului de creştere a populaţiei a fost o trăsătură distinctivă a evoluţiei demografice a Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

 

Mişcarea naturală şi migrarea populaţiei urbane

 

Din capul locului subliniem faptul că datele statistice pe care le prezentăm în continuare reflectă doar mişcarea naturală a populaţiei ortodoxe din mediul urban al Basarabiei. Nu dispunem de informaţii statistice referitoare la mişcarea naturală a exponenţilor celorlalte confesiuni din oraşele Basarabiei (evreilor, polonezilor, armenilor).

 

Tabelul 9. Evoluţia naşterilor în mediul urban ortodox al Basarabiei între 1819-1835

Anul

Oraşul şi numărul naşterilor

Chişinău

Ismail

Akkerman

Bender

Bălţi

Hotin

Chilia

Reni

În total

1819

556

323

266

177

138

170

188

59

1 877

1820

583

215

281

147

90

142

127

50

1 635

1821

707

312

241

206

151

167

125

85

1 994

1822

761

255

319

217

120

166

122

111

2 071

1823

791

207

313

212

129

175

109

132

2 068

1824

784

243

323

221

136

193

141

116

2 157

1825

743

203

364

229

105

199

142

134

2 119

1826

830

283

399

269

111

221

155

160

2 428

1827

769

291

414

210

116

181

132

162

2 275

1828

835

325

463

218

105

155

136

163

2 400

1834

840

398

542

226

97

183

150

208

2 644

1835

724

392

483

188

77

142

161

210

2 377

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 11; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 39, 250; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2462, f. 9; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2461, f. 23-24; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3217, f. 14; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3394, f. 2-8;

ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3580, f. 11; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4030, f. 12, 15; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4029, f. 7, 15; ANRM, F. 205, d. 4424, f. 10-13; ANRM, F. 205, d. 4425, f. 2-3, 16, 24, 27, 33; ANRM, F. 205, d. 5317, f. 6, 14; AICSR, F. 1281, inv. 11, d. 11, f. 28.

 

Între anii 1819-1835 (Tabelul 9), oscilând anual cu valori mai mari sau mai mici, numărul noi-născuţilor ortodocşi, ai căror părinţi constituiau majoritatea populaţiei urbane a Basarabiei, a fost într-o uşoară ascensiune.

 

Tabelul 10. Evoluţia naşterilor în mediul urban al Basarabiei în perioada 1838-1849

Anul

Oraşul şi numărul naşterilor

Chişinău

Ismail

Akkerman

Bender

Bălţi

Hotin

Chilia

Reni

Cahul

Orhei

Soroca

În total

1838

1 682

936

340

310

385

172

138

 

1844

1 873

801

395

424

296

224

221

241

183

258

158

5 074

1845

1 636

849

443

277

557

358

214

172

168

214

184

5 072

1847

1 725

757

548

386

568

966

190

169

141

225

151

5 826

1848

1 772

796

460

420

265

462

289

218

201

205

146

5 234

1849

1 481

758

355

423

270

365

290

183

148

238

149

4 660

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 223-249. AICSR, F. 1263, inv. 534, d. 1938, f. 593; AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 56, f. 92; AICSR, F. 1281, inv. 5, d. 58, f. 96.

 

Tabelul 11. Evoluţia deceselor în mediul urban ortodox al Basarabiei în anii 1819-1835

Anul

Oraşul şi numărul deceselor

Chişinău

Ismail

Akkerman

Bender

Bălţi

Hotin

Chilia

Reni

În total

1819

365

98

122

122

105

57

67

20

956

1820

588

220

127

153

121

121

149

50

1 529

1821

621

271

217

201

171

165

109

58

1 813

1822

1 123

159

221

207

95

76

87

75

2 043

1823

830

128

167

280

139

99

97

67

1 807

1824

842

216

294

215

98

92

99

89

1 945

1825

839

155

183

134

118

139

92

110

1 770

1826

848

184

201

231

84

109

80

105

1 842

1827

1 025

445

401

190

191

135

249

168

2 804

1828

1 070

423

412

161

250

226

143

224

2 909

1834

1 203

484

417

212

169

158

103

166

2 912

1835

1 433

514

511

169

204

207

135

139

3 312

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 11; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 39, 250; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2462, f. 16-17; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 2461, f. 37; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3394, f. 2-8; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3217, f. 14; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 3580, f. 11; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4030, f. 12, 15; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4029, f. 7, 15; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4424, f. 10-13; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 4425, f. 2-3, 16, 24, 27, 33; ANRM, F. 205, inv. 1, d. 5317, f. 6, 14; AICSR, F. 1281, inv. 11, d. 11, f. 28.

 

Observăm o creştere bruscă a deceselor în anul 1820, după care, cu neînsemnate variaţii, ele s-au menţinut în limitele aceluiaşi nivel, ca în 1827 numărul lor să sporească din nou brusc. Asupra creşterii cazurilor de deces în 1835 au influenţat consecinţele secetei ce a bântuit în 1834 (La 25 noiembrie 1835, guvernatorul militar al Basarabiei, P. Fiodorov, l-a anunţat pe mareşalul provincial al nobilimii din Basarabia, Gh. Dimitriu, că guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, contele Voronţov, a adresat nobilimii basarabene mulţumiri pentru ajutorul alimentar acordat locuitorilor săraci în legătură cu recolta proastă din 1834, cauzată de secetă[78]).

 

Tabelul 12. Evoluţia deceselor în mediul urban al Basarabiei în perioada 1838-1849

 

Anul

Oraşul şi numărul deceselor

Chişinău

Ismail

Akkerman

Bender

Bălţi

Hotin

Chilia

Reni

Cahul

Orhei

Soroca

În total

1838

1 203

-

379

197

308

223

118

68

 

1844

1 459

391

305

252

221

289

91

221

117

105

102

3 553

1845

1 942

663

330

222

373

349

136

219

122

169

85

4 610

1847

1 669

452

283

274

231

719

120

255

116

130

150

4 399

1848

2 400

701

374

341

789

1011

282

216

300

380

199

6 993

1849

2 301

458

213

345

387

354

230

192

207

301

141

5 129

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, passim; ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 223-249; AICSR, F. 1263, inv. 534, d. 1938, f. 593; AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 56, f. 92; AICSR, F. 1281, inv. 5, d. 58, f. 96.

 

Creşterea bruscă a cazurilor de deces din 1848 a fost cauzată de bolile epidemice care au bântuit în Basarabia (variola şi altele), în special de epidemia de holeră. Apărută în ultimele zile ale lunii martie al acestui an pe insula Sf. Gheorghe din braţul Sulina al Deltei Dunării, holera s-a răspândit prin toată provincia şi s-a menţinut până în luna decembrie, provocând moartea a 12 665 de oameni[79].

Asupra mortalităţii influenţa nivelul scăzut al organizării sanitare a Basarabiei. La 1843, în provincie funcţionau trei spitale (două spitale în Chişinău orăşenesc şi evreiesc, şi unul în oraşul Akkerman, în care se tratau, în cea mai mare parte, militarii), 11 farmacii (două de stat şi nouă private) şi activau 29 de medici, subordonaţi autorităţii civile[80]. În 1844 erau 37 de medici (dintre care 28 erau angajaţi în serviciu) şi 14 farmacii[81], în 1845 40 de medici (în serviciu 31) şi 15 farmacii (3 de stat şi 12 private)[82], în 1846 44 de medici (în serviciu 39)[83], în 1847 48 de medici[84], în 1848 41 de medici (în serviciu 34), inclusiv 4 medici veterinari[85], în 1849 42 de medici (în serviciu 35), inclusiv 5 medici veterinari, şi 15 farmacii[86]. Este evident că cele trei instituţii curative şi personalul medical arătat mai sus nu erau în stare să acorde asistenţă medicală populaţiei Basarabiei într-o mare măsură.

În raportul anual pe anul 1842 adresat împăratului, guvernatorul militar al Basarabiei menţiona despre acţiunile nefavorabile ale mediului natural din raza oraşelor Chişinău şi Bălţi asupra sănătăţii oamenilor: Mai cu seamă în partea de jos a oraşului Chişinău şi în oraşul Bălţi se manifestă febra infecţioasă, care adesea provoacă istovirea organismului, obstrucţia, hidropizia şi alte boli. În Chişinău ea apare din cauza influenţei râului Bâc care curge prin această parte a oraşului şi este mlăştinos, iar în Bălţi din cauza situării pe şes a oraşului şi, pe timp de secetă, în urma evaporărilor, cu iz de putregai, din râul Răut şi iazuri[87].

În baza indicilor din tabelele 9 şi 11 determinăm sporul natural al populaţiei ortodoxe din oraşele Basarabiei (Tabelul 13).

 

Tabelul 13. Sporul natural al populaţiei urbane ortodoxe din Basarabia în anii 1819-1835

Anul

Oraşul şi sporul natural

Chişinău

Ismail

Akkerman

Bender

Bălţi

Hotin

Chilia

Reni

În total

1819

191

225

144

55

33

113

121

39

921

1820

5

5

154

6

31

21

22

0

106

1821

86

41

24

5

20

2

16

27

181

1822

362

96

98

10

25

90

35

36

28

1823

39

79

146

68

10

76

12

65

261

1824

58

27

29

6

38

101

42

27

212

1825

96

48

181

95

13

60

50

24

349

1826

18

99

198

38

27

112

75

55

586

1827

256

154

13

20

75

46

117

6

529

1828

235

98

51

57

145

71

7

67

509

1834

363

86

125

14

72

25

47

42

268

1835

709

122

28

19

127

65

26

71

935

 

Indicii Tabelului 13 scot în evidenţă faptul că în perioada 1819-1826, sporul natural al populaţiei ortodoxe din oraşe (la 1828, orăşenii ortodocşi constituiau 72,1% din totalul populaţiei urbane a Basarabiei[88]) a fost neimportant (cel mai mare în 1819, iar cel mai mic în 1822), pe când în anii 1827-1828 şi 1834-1835 a avut doar valori negative. Se distinge oraşul Chişinău, în care numărul locuitorilor ortodocşi s-a mărit pe cale naturală doar în anii 1819 şi 1821, iar în restul anilor enumeraţi în tabel sporul natural a fost doar negativ. Sporul natural redus al populaţiei oraşului Chişinău din anii 1819-1843 a fost remarcat şi de V. Jukov în baza informaţiei statistice pe care a înfăţişat-o[89].

Comparând aceste cifre ale sporului natural cu cele ale sporului real din perioada respectivă, deducem că în oraşele basarabene, pe fundalul unui spor real progresiv, a existat un spor natural neînsemnat, în unii ani prevalând mortalitatea asupra natalităţii.

 

Tabelul 14. Sporul natural al populaţiei urbane a Basarabiei în intervalul 1838-1849

Anul

Oraşul şi sporul natural

Chişinău

Ismail

Akkerman

Bender

Bălţi

Hotin

Chilia

Reni

Cahul

Orhei

Soroca

În total

1838

479

-

557

143

2

162

-

-

-

54

70

 

1844

414

410

90

172

75

-65

130

20

66

153

56

1 521

1845

-306

186

113

55

184

9

78

-47

46

45

99

462

1847

56

305

265

112

337

247

70

-86

25

95

1

1 427

1848

-628

95

86

79

-524

-549

7

2

-99

-175

-53

-1 759

1849

-820

300

142

78

-117

11

60

-9

-59

-63

8

-469

 

Valorile mici şi cele negative ale sporului natural constituie indiciul că în anii '20-'40 ai secolului al XIX-lea, populaţia urbană a Basarabiei a crescut numeric, în cea mai mare parte, ca urmare a unei imigrări intensive.

În provincia dintre Prut şi Nistru, mai cu seamă în oraşele de aici, se pripăşeau mulţi fugari din guberniile interne ale Rusiei. Prin decretul din 9 noiembrie 1827, împăratul a dispus în privinţa fugarilor infiltraţi în Basarabia: Regiunea Basarabia se conduce de legi speciale referitoare la fugari, formulate în instrucţiunea din 21 mai 1816 şi decretul din 7 iunie 1820, acte ce au fost puse la dispoziţie rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei. În ambele acte se precizează pe cine dintre ruşii ajunşi acolo urmează să fie înapoiat şi cine trebuie lăsat la locul nou de trai. Menţinând această prevedere, împăratul a poruncit ca rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, în virtutea acestor două acte legislative, să i se atribuie sarcina de a-i descoperi pe fugari şi de a da dispoziţie cu privire la înscrierea lor în condica recensământului populaţiei din 1824[90].

Având în vedere ordinul din 7 martie 1828 al guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, M.S. Voronţov, de a aduce la îndeplinire indicaţiile decretului imperial sus-menţionat, Guvernul regiunii Basarabia a instituit comisii în oraşele Chişinău, Bălţi, Hotin, Bender, Akkerman şi Ismail şi în cadrul ţinuturilor, cu misiunea să descopere fugarii netrecuţi în evidenţă şi să întocmească lista lor. Lista respectivă urma să fie un supliment la cea întocmită în cadrul recensământului din 1824[91].

Penetrarea în Basarabia a fugarilor din guberniile interne ale imperiului, inclusiv a dezertorilor, s-a produs în continuare. Bunăoară, în anii 1839-1841, după cum a consemnat guvernatorul Basarabiei în rapoartele anuale expediate împăratului, poliţia a reţinut în limitele Basarabiei 4 489 de fugari, în 1842 3 139, în 1843 1 237, în 1844 1 796, în 1845 1 812, în 1846 1 455, în 1848 990 (inclusiv 279 reţinuţi în oraşe), iar în 1849 973, cea mai mare parte dintre aceştia fiind capturaţi în oraşul Chişinău şi judeţul Chişinău[92].

Imigraţia în Basarabia avea loc şi pe cale oficială. Astfel, în anul 1828, fiind în plină desfăşurare Războiul ruso-otoman din 1828-1829, împăratul Nicolae I a permis comandamentului armatei ruse ce activa la Dunăre să strămute în Rusia rascolnicii nekrasovişti care locuiau în zona Babadagului[93]. La 15 iulie 1830, guvernatorul Basarabiei, A.I. Sorokunski, a fost informat că 1 040 de nekrasovişti, sosiţi de curând în Basarabia, urmau să fie aşezaţi cu traiul în oraşele Chişinău, Bender, Ismail şi în alte localităţi ale provinciei[94].

Imigrarea în Basarabia a rascolnicilor nekrasovişti a continuat. Venirea lor s-a produs după ce autorităţile oraşului Ismail i-au adus la cunoştinţă guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei că mulţi nekrasovişti şi alţi supuşi ruşi, care locuiesc pe insulele dunărene şi se află în Turcia, sunt dispuşi să se întoarcă în patrie, dacă oficialităţile le promite că-i va ierta pe aceea dintre ei, care, în afară de fugă, nu au comis o altă infracţiune[95]. Drept urmare, în mai 1834, împăratul i-a comunicat guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei să-i anunţe pe aceşti solicitanţi că îi iartă. Astfel, către data de 1 ianuarie 1835, ei au revenit în Rusia într-un număr de până la 550 de oameni, strămutarea lor, se menţionează în sursa citată, desfăşurându-se în continuare[96].

În conformitate cu decretul imperial din 20 decembrie 1830, evreilor care au manifestat dorinţa de a se strămuta din oraşele Sevastopol şi Nikolaev în Basarabia le-a fost acordat privilegiul stabilit prin decretul imperial privind extinderea structurii de ghildă în Basarabia din 26 septembrie 1830[97]. Ulterior, la 18 februarie 1836, guvernanţii ţarişti au oferit evreilor care s-au strămutat din oraşele Nikolaev şi Sevastopol în oraşul Ismail, pe un termen de 25 de ani, avantajul atribuit oraşului Ismail prin decretul împărătesc din 6 octombrie 1828[98].

Din anii '30 ai secolului al XIX-lea s-a intensificat procesul imigrării în oraşe a locuitorilor rurali, graţie actului legislativ din 22 decembrie 1832, în temeiul căruia a fost permisă strămutarea în oraşele Basarabiei a ţăranilor şi ale altor categorii sociale, care cunoşteau meseriile sau practicau negustoria[99].

Au fost înregistrate cazuri când, simultan, din acelaşi sat, se mutau cu traiul la oraş mai multe familii. De exemplu, şeful judeţului Orhei l-a informat pe guvernatorul Basarabiei că Administraţia Financiară a Basarabiei, prin decizia din 16 decembrie 1832, a permis strămutarea în oraşul Chişinău a 25 de familii din satul Paşcani din judeţul Orhei, dar s-au strămutat un număr mai mare[100]. Iar în 1834, 33 de familii din satul Larga, judeţul Leova, au trecut să locuiască în suburbia Cuhurlui a oraşului Ismail[101].

Pe parcursul anului 1835, în lista locuitorilor oraşului Chişinău au fost înscrise 176 de persoane venite din alte oraşe şi din sate[102].

În luna mai 1837, conducerea centrală (ratuşa) a oraşului Reni a comunicat Administraţiei Financiare a Basarabiei că a înscris în lista comunităţii bulgarilor din acest oraş 117 familii de români, emigrate, în 1834 satul Paşcani, ţinutul Galaţi al Principatului Moldovei[103].

 

Structura populaţiei urbane

 

Populaţia oraşelor, în raport cu cea rurală, a fost întotdeauna mai deversă sub aspect etnic, social, confesional etc.

Componenţa etnică. La începutul secolului al XIX-lea, populaţia rurală a spaţiului dintre Prut şi Nistru era alcătuită în cea mai mare parte din români, pe când populaţia urbană, numeric neimportantă, era variată din punct de vedere etnic, trăsătură caracteristică, de altfel, şi întregului Principat al Moldovei[104].

A existat, însă, o diferenţă în ceea ce priveşte evoluţia structurii etnice a celor câteva oraşe dintre Prut şi Nistru în intervalul 1806-1812. În timp ce structura etnică a populaţiei Chişinăului, reprezentată de o majoritate absolută a românilor, a suportat o uşoară modificare începând din septembrie-octombrie 1812, când aici s-a retras din Principatele Române o bună parte din administraţia rusă de ocupaţie, componenţa etnică a celorlalte cinci oraşe din fostele raiale turceşti Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Ismail şi Chilia a cunoscut schimbări importante, mai ales pe parcursul Războiului ruso-turc din 1806-1812. În locul mahomedanilor plecaţi peste Dunăre, în aceste oraşe s-au aşezat exponenţi ai altor etnii, printre care un număr impunător de ruşi şi ucraineni.

Modificările demografice intervenite în oraşele din Basarabia propriu-zisă pot fi sesizate comparând informaţiile referitoare la populaţie, culese în 1807 de către ofiţerul francez Armand-Charles Guilleminot, reproduse mai sus, şi indicii din 1808 relativi la componenţa etnică a gospodarilor din oraşele Bender, Akkerman şi Chilia, la fel expuşi anterior. În acest sens este concludent răspunsul din 20 decembrie 1812 dat de Scarlat Sturza şefului poliţiei din Bender, Krasnikov, la care de asemenea ne-am referit mai sus.

Aşadar, în scurt timp, comparativ cu perioada de până la 1807, oraşele basarabene au căpătat un nou colorit etnic. Într-o publicaţie rusească din perioada ţaristă este redată astfel situaţia demografică a Basarabiei din 1812: ,,Populaţia rurală era constituită din locuitori români autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari, cu excepţia Bugeacului, care era pustiu după evacuarea tătarilor bugeceni. În oraşe, pe lângă români, mai locuiau greci, armeni, evrei şi, parţial, fugari ruşi[105].

Enumerând etniile care populează Basarabia (moldoveni, ruşi, greci, bulgari, armeni, nemţi, sârbi, evrei şi ţigani), Pavel Svinin a afirmat că locuitorii principali şi băştinaşi pe acest pământ sunt moldovenii sau volohii[106]. Ruşii, menţionează el în continuare, s-au aşezat aici în diferite timpuri. În 1815, mai mult de 2 mii de ruşi au ieşit din Moldova, dintre care mai mult de o treime au rămas în oraşele din Basarabia[107].

Dispunem de date statistice de la 1 februarie 1813 care indică componenţa etnică a populaţiei masculine şi numărul de case ocupate de aceste etnii în oraşul Tucikov, cetatea Ismail şi fosta suburbie turcească, numită Broasca. Tabloul privind structura etnică a Ismailului se prezintă astfel (Tabelul 15):

 

Tabelul 15. Componenţa etnică a populaţiei oraşului Ismail în 1813

Etnia

Moldoveni

Ucraineni

Ruşi

Bulgari

Greci

Armeni

Evrei

Sârbi

Ţigani

Alte etnii

În total

Suflete de sex masculin

1528

982

693*

241

66

165

159

15

32

154**

4035

Sursa: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, f. 166, 170, 172. *Inclusiv 504 rascolnici. **Inclusiv 130 de persoane venite din alte oraşe, ale căror etnie nu este indicată.

 

Precizăm că 2 711 persoane de sex masculin erau domiciliate în Tucikov, 979 în cetatea Ismail şi 345 în Broasca. Deci, 37,8% din numărul total al populaţiei masculine din oraşul Ismail erau moldoveni, 24,3% ucraineni, 17,2% ruşi, iar ponderea celorlalte grupuri etnice era şi mai mică.

Conform unei liste a locuitorilor oraşului Bender din 15 noiembrie 1814, configuraţia etnică a acestui oraş de pe Nistru s-a dovedit a fi următoarea (cifrele indică numărul de familii): moldoveni 419, evrei 310, ruşi 1 054, armeni 9, ţigani 27[108]. În total: 1 819 familii, dintre care cele mai multe le aveau ruşii (58%; negreşit, împreună cu ucrainenii), apoi moldovenii (23%) şi evreii(17%).

Spre deosebire de anul 1808, între timp s-a modificat şi componenţa etnică a oraşului Chilia, care, în noiembrie 1814, se caracteriza prin următorii indici (în sursă sunt consemnate persoanele de sex masculin): nobili 7, feţe bisericeşti 14, ucraineni 464, lipoveni 350, moldoveni 610, bulgari 38, ruşi 34, romi 12, evrei 36 şi greci 28 (în total, 1 593 de locuitori)[109]. Cei mai mulţi reprezentanţi ai sexului masculin erau moldoveni (38,3%), ucraineni (29,1%) şi lipoveni, adică ruşi (22%).

Pavel Svinin menţionează că, dintre cei aproape 1 500 de locuitori câţi erau la începutul anului 1816 în oraşul Hotin, majoritatea erau veniţi din diferite gubernii ale Rusiei şi din Austria. Numărul total al locuitorilor cuprindea până la 400 de ucraineni, până la 50 de polonezi, până la 1 000 de evrei şi până la 40 de armeni[110].

Materialele de arhivă ne pun la dispoziţie date statistice cu privire la compoziţia naţională a oraşelor basarabene din 1817, ele fiind acumulate în timpul recensământului populaţiei efectuat în acest an cu ocazia depunerii jurământului de către locuitorii Basarabiei faţă de tronul rus.

Dintr-un act emis la 17 august 1817 aflăm că în oraşul Chişinău au fost înregistrate 2 345 de familii, dintre care moldovenii constituiau 677 de familii, grecii 33, ruşii 138, sârbii 128, germanii 4, polonezii 6, ucrainenii 11, romii 12, evreii 671, armenii 162 şi bulgarii 503. Plus 23 de nefamilişti, a căror etnie nu este indicată[111]. Din numărul total de familii, moldovenii şi evreii deţineau cele mai mari proporţii 29%, după care urmau bulgarii, cu 21,4%.

Dispunem şi de date care indică aspectul etnic al populaţiei oraşului Chişinău după numărul de persoane. Executând dispoziţia din luna februarie 1818 a guvernatorului civil al Basarabiei, C.A. Catacazi, Poliţia oraşului Chişinău i-a prezentat o serie de informaţii pe care acesta le solicitase, inclusiv componenţa naţională a locuitorilor oraşului, ea fiind următoarea (Tabelul 16).

 

Tabelul 16. Structura etnică a populaţiei oraşului Chişinău în 1818

Etnia

Moldoveni

Evrei

Bulgari

Ruşi

Armeni

Ţigani

Sârbi

Greci

Germani

În total

Locuitori de ambele sexe

3 252

3 204

2 428

770

363

301

220

146

72

10 966*

%

29,7

29,2

22,1

7,0

3,3

2,7

2,0

1,3

0,7

100

Sursa: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 554, f. 13. *Inclusiv 210 (1,9%) feţe bisericeşti, ale căror etnie nu este indicată. Precizăm că în statistica respectivă nu sunt menţionaţi ucrainenii (cuprinşi, negreşit, în numărul ruşilor) şi polonezii.

 

Aşadar, la 1818, populaţia Chişinăului întrunea exponenţi ai mai multor naţionalităţi, cei mai numeroşi fiind moldovenii, evreii şi bulgarii.

 

Tabelul 17. Structura etnică a locuitorilor oraşului Hotin. 4 august 1817

Etnia

Ucraineni

Armeni

Evrei

În total

Familii

268

2

302

572

%

46,9

0,3

52,8

100

Sursa: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 112.

 

Persoanele responsabile din oraşul Hotin, care au prezentat aceste date statistice, nu au indicat şi numărul moldovenilor. Aceştia lipseau cu desăvârşire în oraşul Hotin? Nu sunt indicaţi nici polonezii despre care menţionează P. Svinin.

 

Tabelul 18. Structura etnică a populaţiei oraşului Ismail. 16 august 1817

Etnia

Familii

Burlaci

%

Moldoveni din tagma boierească

16

-

0,6

Şleahtici polonezi

5

1

0,2

Greci

23

40

2,4

Băjenari

144

4

5,7

Moldoveni din starea de rând

343

33

14,4

Bulgari

116

24

5,4

Ruşi

428

115

20,9

Ucraineni

644

519

44,6

Armeni

65

7

2,8

Romi

11

2

0,5

Evrei

45

14

2,3

Alte etnii

3

1

0,1

În total

1 846

762

100

Sursa: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 101.

 

Conform acestei surse, cel mai mare număr de familii din oraşul Ismail (Tucikov) îl aveau ucrainenii (44,6%), apoi ruşii (20,9%) şi moldovenii (15%). Comparând aceste proporţii cu cele care rezultă din Tabelul 15, cu indici din 1813, constatăm că pe parcursul a patru ani şi ceva, în urma unei imigrări masive, s-a produs o diminuare a ponderii moldovenilor.

 

Tabelul 19. Structura etnică a locuitorilor oraşului Chilia. 16 august 1817

Etnia

Moldoveni

Ucraineni

Lipoveni

Bulgari

Greci

Evrei

În total

Persoane de ambele sexe

1 280

1 782

310

85

43

123

3 623

%

35,3

49,1

8,5

2,3

1,2

3,4

100

Sursa: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 103.

 

Indicii Tabelului 19 ne demonstrează că şi în oraşul Chilia ucrainenii erau cei mai numeroşi, după care urmau moldovenii. Chiar dacă datele statistice din luna noiembrie 1814, redate mai sus, indică numărul de persoane de sex masculin din oraşul Chilia, putem admite că şi în acest oraş de la Dunăre, timp de aproape trei ani, au intervenit modificări în structura naţională, înregistrându-se o reducere a cotei moldovenilor.

Într-un tablou cu valori totale, întocmit în august 1817, se arată că în oraşul Akkerman şi în satele incluse în raza acestui oraş (Şaba, Turlachi, Kamenâi Most şi Ceaura Mică) au fost numărate 1 160 de familii şi 285 de burlaci. Potrivit acestui tablou, ucrainenii formau 498 de familii, plus 221 de burlaci (49,7%), moldovenii 211 familii, plus 15 burlaci (15,6%), armenii 116 familii (8,0%), ruşii 62 de familii, plus 49 de burlaci (7,7%), grecii 100 de familii (6,9%), bulgarii 85 de familii (5,9%), evreii 42 de familii (2,9%), romii 23 de familii (1,6%), inclusiv 23 de reprezentanţi ai clerului[112].

La 22 mai 1818, Poliţia oraşului Akkerman a expediat Departamentului I al Guvernului provinciei Basarabia informaţiile solicitate, inclusiv repartizarea pe grupuri etnice a locuitorilor de ambele sexe ai oraşului şi ai satelor incluse în raza lui, care s-a dovedit a fi următoarea (Tabelul 20).

 

Tabelul 20. Structura etnică a populaţiei oraşului Akkerman şi a satelor din raza lui în 1818

 

Oraşul şi satele

Etnia

 

Ucraineni

Ruşi

Moldoveni

Armeni

Greci

Bulgari

Evrei

Ţigani

În total

Akkerman

1 795

255

871

600

465

403

159

97

4 645

 

Şaba

216

-

114

-

-

-

-

-

330

 

Turlachi

42

11

13

-

-

-

-

-

66

 

Kamenâi Most

123

-

-

-

-

-

-

-

123

 

Ceaura

75

-

-

-

-

-

-

-

75

 

În total

2 251

266

998

600

465

403

159

97

5 239

 

%

43,0

5,1

19,0

11,4

8,9

7,7

3,0

1,8

100

 

                               

Sursa: ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 46.

 

Chiar dacă după numărul de persoane proporţia ucrainenilor este mai mică (43%) decât după numărul de familii şi burlaci (49,7%), ei oricum deţineau întâietatea în totalul populaţiei oraşului Akkerman, fiind urmaţi de moldoveni (19%), armeni (11,4%), greci (8,9%), apoi de celelalte grupuri etnice.

Într-un act de epocă este notat că, din anul 1809, pe locul numit Kamenâi Most, aflat la 4 verste depărtare de oraşul Akkerman, s-au aşezat cu traiul oameni veniţi din diferite părţi[113].

În acest context prezintă interes următorul detaliu. Preotul Ioan Enachievici din oraşul Akkerman a oferit Societăţii Ruse de Geografie manuscrisul unui studiu semnat de el, datat cu anul 1857, despre ucrainenii din acest oraş, în care s-a referit şi la provenienţa populaţiei ucrainene de aici, relevând just afluxul ei din diferite regiuni ale Ucrainei: Ucrainenii nu sunt băştinaşi sau vechi locuitori ai oraşului Akkerman, ci sunt originari din guberniile ucrainene, de unde au plecat în diferite timpuri[114].

 

Tabelul 21. Componenţa naţională a populaţiei oraşului Bender. 13 august 1817

Etnia

Moldoveni

Ucraineni

Ruşi

Evrei

În total

Persoane de ambele sexe

1 669

2 088

1 153

333

5 271

%

31,7

39,6

21,9

6,3

100

Sursa: ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 108. Numărul total mai cuprinde 28 de nobili şi şleahtici, a căror etnie nu este indicată.

 

Din punct de vedere numeric, ucrainenii ocupau locul de frunte în cadrul populaţiei oraşului Bender, cu o proporţie de 39,6%. Pe locul doi se situau moldovenii, cu 31,7%, apoi ruşii, cu 21,9%.

Un alt dosar de arhivă conţine date statistice referitoare la componenţa naţională a locuitorilor oraşului Bender, obţinute în urma unei numărători efectuate la 26 iunie 1817, cu o uşoară diferenţă faţă de cifrele de la 13 august 1817 (expuse în Tabelul 21), când, probabil, au fost rectificate[115]. Din conţinutul dosarului aflăm că în componenţa oraşului intrau satele Varniţa, cu 67 de familii (127 de persoane de gen masculin şi 115 persoane de gen feminin), şi Osmăneşti, cu 18 familii (40 de persoane de gen masculin şi 39 de persoane de gen feminin). Toate aceste familii făceau parte din obştea moldovenilor din oraş.

În 1819, potrivit datelor publicate de A. Skalkovski, în oraşele din sudul Basarabiei, Bender şi Chişinău locuiau 1 230 de familii ale coloniştilor bulgari (19%) din totalul de 6 532 de familii câte erau în toată Basarabia: în oraşul Ismail 404, Chilia 18, Reni 194, Akkerman 70, Bender 23, Chişinău 521[116].

Considerând necesar să posede informaţii cu privire la numărul tuturor locuitorilor neruşi din Imperiul Rus, Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg a expediat, la 10 septembrie 1843, guvernatorului militar al Basarabiei, Pavel Fiodorov, o adresă prin care a solicitat să i se pună la dispoziţie date ce oglindesc acest aspect în Basarabia[117]. Ca urmare a circularei emise de guvernator, instituţiile poliţieneşti judeţene şi orăşeneşti din Basarabia, în obligaţia cărora intra şi evidenţa populaţiei, au raportat, începând cu data de 1 octombrie 1843, în legătură cu această sarcină pusă în faşa lor, marea majoritate dintre ele declarând că în limitele unităţilor administrative în care îşi exercitau atribuţiile locuitori neruşi nu sunt.

Asemenea răspunsuri au parvenit din simplul motiv că angajaţii instituţiilor poliţieneşti erau ruşi, pentru care toţi supuşii imperiului acvilei bicefale erau ruşi. Bunăoară, Poliţia oraşului Bălţi i-a adus la cunoştinţă guvernatorului că, în afară de supuşi austrieci, care locuiesc în oraşul Bălţi, alte popoare nu există[118].

Deoarece nu i-a fost furnizată informaţia solicitată, P. Fiodorov s-a văzut nevoit să emită, la 20 martie 1844, o altă circulară, menţionând în ea că organele poliţieneşti sau nu au înţeles cerinţa Academia de Ştiinţe, sau nu au avut grijă să pătrundă în esenţa problemei, în timp ce aproape toată Basarabia este populată de locuitori neruşi: moldoveni, greci, bulgari, sârbi, germani, armeni şi evrei[119].

Astfel, graţie interesului manifestat de forul academic al Rusiei, astăzi suntem în posesia unor indici referitori la compoziţia etnică a populaţiei Basarabiei de la mijlocul secolului al XIX-lea, care oferă posibilitatea de a contura din acest punct de vedere tabloul general, deşi nu reprezintă rezultatele unui recensământ şi datele nu sunt complete.

Informaţia acumulată în anii 1843-1844 pentru beneficiarul de pe Neva a fost utilizată în scop ştiinţific de către V. Zelenciuc[120], care nu este clar de ce a datat-o cu anul 1835, în timp ce în materialul de arhivă figurează anii 1843-1844. Confruntând această informaţie demografică cu cea a recensământului fiscal din 1835, stabilim diferenţa dintre ele[121].

De notat că şi V. Jukov, într-o publicaţie apărută anterior celei semnate de V. Zelenciuc, a făcut trimitere la sursa respectivă. Ilustrând sporul populaţiei urbane, el a indicat anul 1844 în dreptul cifrelor extrase de aici[122].

Înainte de a expune indicii acestui sondaj vom remarca câteva detalii. 1. Deşi au fost utilizate în istoriografie, datele din această sursă de arhivă nu sunt suficient valorificate şi analizate. 2. Componenţa etnică este indicată pentru fiecare localitate în parte. 3. Câteva secţii poliţieneşti nu au prezentat date statistice cu privire la numărul ruşilor şi ucrainenilor (în 1835, bunăoară, obştea ucrainenilor din oraşul Bender număra 2 710 oameni, iar cea a ruşilor 1 894[123]).

 

Tabelul 22. Structura etnică a populaţiei urbane a Basarabiei în 1843-1844 (cifre absolute)

 

 

Oraşe şi foburguri

Etnia

 

 

În total

Moldoveni

Evrei

Greci

Armeni

Bulgari

Romi

Polonezi

Ruşi

Ucraineni

Alte etnii

Akkerman

1553

963

739

692

688

-

1946

3553

5588

-

15722

Bender

1505

710

-

-

-

-

-

-

-

-

2215

Bălţi

1087

1760

11

51

-

59

-

155

534

-

3657

Cahul

610

-

-

-

-

-

-

332

1514

-

2456

Chilia

763

212

6

-

30

-

9

420

1122

1

2563

Chişinău

16010

11757

281

558

2690

141

70

3351

4169

85

39112

Hotin

-

4105

-

309

-

52

108

1554

1654

-

7782

Ismail

1793

2060

847

290

680

-

1

3424

8854

25

17974

Orhei

3538

1002

-

176

-

-

22

58

18

 

4814

Reni

1430

83

591

-

2588

 

33

-

-

1

4725

Soroca

610

1030

4

3

-

25

13

-

13

-

1698

Popuşoi

549

-

-

-

-

-

-

102

3556

-

4207

Turlachi

172

18

7

5

139

21

-

100

4041

-

4476

Şaba

265

-

-

-

-

-

-

95

1230

-

1590

Vâlcov

-

29

-

-

-

-

-

715

154

-

898

În total

29885

23729

2486

2084

6815

298

2202

13859

32420

112

113889

%

26,2

20,8

2,2

1,8

6,0

0,3

1,9

12,2

28,5

0,09

100

Sursa: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4126, passim.

 

În virtutea acestei statistici, ucrainenii din oraşele basarabene întruneau 28,5%, moldovenii 26,2%, evreii 20,8%, după care urmau celelalte etnii, cu proporţii mult mai mici.

Raportată la celelalte naţionalităţi conlocuitoare din întreaga Basarabie, populaţia română, potrivit acestor date, constituia o majoritate dominantă (59,4%), cea ucraineană 17,2%, urmată de bulgari (evident, împreună cu găgăuzii) 9,3%.

Proporţiile referitoare la populaţia urbană, calculate în baza statisticii respective şi date publicităţii de către V. Jukov[124], sunt exagerate în mare parte. După el, moldovenii constituiau următoarele cote (între paranteze expunem calculele noastre): în oraşul Akkerman 9,5% (9,9%), Bălţi 23,1% (29,7%), Cahul 17% (24,8%), Chilia 12,7% (29,8%), Chişinău 37,4% (40,9%), Ismail 6,2% (10%), Orhei 73,6% (73,5%), Reni 22% (30,3%), Soroca 16,4% (35,9%). Proporţiile ruşilor le-a redat astfel: Akkerman 37% (22,6%), Bălţi 25,6% (4,2%), Cahul 32,5% (13,5%), Chilia 63,7% (16,4%), Chişinău 9% (8,6%), Ismail 54,3% (19%), Orhei indică greşit că lipsesc date (1,2%), Reni 27,3% (neindicat), Soroca 54,2% (neindicat). Iar procentul de ucraineni este după cum urmează: Akkerman 34,5% (35,5%), Bălţi 11,3% (14,6%), Cahul 50,4% (61,6%), Chilia 19% (43,8%), Chişinău 10,7% (10,6%), Ismail 25,7% (49,2%), Orhei 0,4% (0,4%), Soroca 0,3% (0,8%). Precum constatăm, V. Jukov a majorat procentul ruşilor din oraşele basarabene şi l-a diminuat pe cel al altor etnii. Totodată, se iscă întrebarea: cum a stabilit numărul ruşilor din Bender, Reni şi Soroca, dacă asemenea date lipsesc în tabelele întocmite de angajaţii poliţiei? În acelaşi timp, numărul moldovenilor din Hotin şi al ucrainenilor din Bender şi Reni nu l-a fixat, din simplul motiv că aceste date lipsesc. Această denaturare a datelor de arhivă demonstrează odată în plus rolul mistificator al istoriografiei sovietice moldoveneşti.

Revenind la indicii din 1843-1844, subliniem faptul că aceştia nu întru totul corespund realităţii. De exemplu, în 1835, în oraşul Bender au fost înregistraţi 1 559 de evrei[125], adică un număr de două ori mai mare decât cel care figurează în materialul demografic pus în discuţie. Sau un alt exemplu. În tabelul expediat în octombrie 1843, poliţia oraşului Soroca a indicat 1 571 de evrei[126], pe când în cel din 1844 un număr mai mic. Prin urmare, nu încape îndoială că numărul populaţiei urbane, conform acestei surse, este mai mic decât cel real. Pe de altă parte, este dificil a-l verifica. Bunăoară, după cum s-a atras atenţia anterior, într-o sursă se menţionează că în 1844, oraşul Chişinău avea 41 158 locuitori, în alta 36 797, iar în a treia (către 1 ianuarie 1844) 52 196. Oricum, aceste neconcordanţe nu diminuează valoarea datelor statistice din 1843-1844, acumulate pentru academia rusă.

Deci, din anul 1812, în structura naţională a populaţiei orăşeneşti a Basarabiei au intervenit modificări substanţiale. În ansamblu, nu numai componenţa etnică a populaţiei urbane a suportat modificări, ci şi cea a populaţiei rurale. Într-un studiu apărut relativ recent se afirmă că una dintre trăsăturile distinctive ale evoluţiei demografice a Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost complicarea componenţei naţionale, reducerea cotei moldovenilor devenind una din tendinţele principale ale procesului demografic[127].

Concomitent, este necesar să specificăm că în oraşele Basarabiei existau comunităţi etnice ale moldovenilor, grecilor, bulgarilor şi ale altor etnii. Cu toate acestea, nu poate fi determinată structura etnică a populaţiei în baza datelor statistice referitoare la aceste comunităţi din următoarele considerente. În primul rând, comunităţile nu cuprindeau întreaga populaţie a oraşelor, ci reprezentau grupări ale unei singure categorii sociale cea a mic-burghezilor[128]. Pe lângă comunităţile constituite pe criterii etnice mai existau comunităţi religioase (a rascolnicilor) şi ale străinilor (bunăoară, comunitatea străinilor din Chişinău, comunitatea străinilor din Buiucani), ale căror etnie nu este indicată. La fel nu este indicată apartenenţa etnică ale membrilor comunităţilor mazililor şi ruptaşilor.

Pentru a achita mai lesne impozitele, comunităţile erau interesate să-şi sporească numărul membrilor, chiar dacă persoanele acceptate erau de altă etnie. De pildă, în 1837, comunitatea bulgarilor din oraşul Reni şi-a dat acordul să înscrie în rândurile sale 589 de români, emigraţi, în mai 1834, din Principatul Moldovei (satul Paşcani, ţinutul Galaţi)[129].

În 1841, categoria mic-burghezilor din Chişinău cuprindea 21 de comunităţi, iar în 1843 23. Numărul mare de comunităţi îngreuia perceperea impozitelor. Din această cauză, Consiliul orăşenesc şi Administraţia Financiară a Basarabiei a intervenit pe lângă Ministerul Finanţelor în privinţa divizării mic-burghezilor numai în patru comunităţi (conform sectoarelor oraşului) şi constituirii comunităţii separate (a 5-a) a meşteşugarilor. Ministerul Finanţelor a sancţionat această solicitare prin hotărârea sa din 19 septembrie 1850[130].

Structura socială. Anexând Basarabia şi lăsând în vigoare legile şi obiceiurile locale, autorităţile imperiale ruse au menţinut categoriile sociale existente la 1812 în Principatul Moldovei, intervenind ulterior în structura lor. Pentru populaţia urbană a Basarabiei erau caracteristice următoarele categorii sociale.

Ierarhic cea mai superioară clasă o constituiau boierii care au acceptat cetăţenia Rusiei. Fie că unii dintre ei au colaborat cu ruşii în perioada războiului ruso-otoman din 1806-1812 şi au obţinut chiar şi ranguri ruseşti, fie că deţineau proprietăţi funciare în stânga Prutului. În noile condiţii, pentru a nu-şi pierde privilegiile de care se bucurau în cadrul ţării natale, aceştia s-au arătat loiali vizavi de oficialităţile ţariste, ceea ce a favorizat integrarea Basarabiei în sistemul administrativ al Imperiului Rus. Pentru a spori devotamentul boierilor faţă de puterea acvilei bicefale, diriguitorii de pe Neva i-au cooptat în rândurile nobilimii ruse, acordându-le aceleaşi drepturi şi privilegii de care beneficia această stare socială cârmuitoare din Rusia. Drept consecinţă, boierimea basarabeană, reprezentând elita locală, a devenit un important suport sociopolitic al regimului ţarist în provincie.

Categoria inferioară a boierimii o formau boiernaşii. Un document din 1818, întocmit la Iaşi, arată că prin boiernaşi se înţeleg cei care nu se trag din boieri şi au dobândit cinuri mai mici ce sunt de la vel şătrar în gios[131]. Boiernaşii se bucurau de privilegii boiereşti, dar numai ei personal. În conformitate cu Regulamentul privind drepturile de apartenenţă la stările sociale ale locuitorilor Basarabiei din 10 martie 1847, autorităţile ţariste i-au egalat în drepturi pe boiernaşii din Basarabia cu nobilii personali din Rusia, numindu-i în continuare nobili personali (licinâe dvoreane)[132].

Un alt grup avantajat de contribuabili îl alcătuiau mazilii mici boieri sau descendenţi ai acestora. La sfârşitul secolului al XVIII-lea începutul secolului al XIX-lea, s-au luat măsuri să rămâie mazili numai cei ce se trag din mazili. Cercetarea se făcea sub controlul vel vistierului care, pe baza rezultatelor, era în drept să-i aşeze în tablele vistieriei, la rânduiala mazililor. Cei trecuţi la catastiful mazililor primeau de la domn cărţi de mazil[133]. Aceste cărţi de mazil, eliberate de domnii Moldovei Mihai Suţu şi Alexandru Moruzi, au fost prezentate de către mazilii din Basarabia, mai întâi în 1816, din ordinul rezidentului plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, Comitetului Provizoriu al Basarabiei[134], apoi, în 1834, Cârmuirii provinciei Basarabia[135], pentru a li se recunoaşte apartenenţa la această categorie socială. Ulterior, prin acelaşi regulament din 10 martie 1847, menţionat mai sus, mazilii au fost egalaţi în drepturi cu odnodvorţii categorie privilegiată de ţărani din Rusia.

De un regim fiscal privilegiat beneficiau şi ruptaşii. Pentru a li se recunoaşte apartenenţa la categoria respectivă de contribuabili, ruptaşii din Basarabia, la fel ca şi mazilii, au prezentat actele doveditoare instituţiilor autorizate atât în 1816, cât şi în 1834. De la 10 martie 1847, ei devin odnodvorţi, împreună cu mazilii.

O categorie socială aparte o alcătuia clerul, care pe parcursul dominaţiei ţariste, graţie privilegiilor acordate, în special, repartizării în mod obligatoriu pentru biserici a unei suprafeţe de pământ, la fel a devenit un pilon de nădejde al regimului. Cu excepţia clerului ortodox, majoritar, în Basarabia, imediat după anexarea ei, mai activau slujitori ai bisericilor armeano-grigoriene, mozaice şi ai rascolnicilor.

Reprezentanţii tagmei negustoreşti îşi desfăşurau activitatea comercială în baza dreptului fixat în hrisoavele eliberate de către domni. Printre ei prevalau grecii, armenii şi evreii. Cu ocazia războiului ruso-turc din 1806-1812, în Principatele Române îşi făcuseră apariţia mulţi comercianţi ruşi. Unii dintre aceştia au rămas să activeze pe teritoriul răşluit. Bunăoară, într-un act din 27 ianuarie 1813, emis de Scarlat Sturza se vorbeşte despre comercianţii ruşi care locuiau în oraşul Chilia[136].

Meşteşugarii, de asemenea, îşi practicau meseriile în baza autorizaţiilor, ei fiind asociaţi în bresle. În 1811, în Chişinău exista o breaslă a cizmarilor. O altă breaslă a cizmarilor activa în 1816 la Bender, membrii căreia, în acest an, au solicitat administraţiei provinciale să le reconfirme catastihul (statutul) pentru a-şi putea continua activitatea[137].

Un număr important dintre locuitorii oraşelor şi târgurilor basarabene erau ţărani. Ei continuau să se îndeletnicească cu agricultura pe micile proprietăţi funciare pe care le deţineau în hotarele oraşelor sau în preajma lor. Unii dintre aceştia, neavând pământ, se angajau să muncească în calitate de lucrători zilieri pe terenurile agricole ale moşierilor.

De facilităţi fiscale se bucurau călăraşii, care, ne spune Pavel Svinin, alcătuiesc miliţia pământeană şi se află la dispoziţia ispravnicilor pentru executarea diferitor porunci în cadrul ţinuturilor, şi anume: pentru a îndemna populaţia să presteze corvezile, pentru perceperea impozitelor, pentru a servi în calitate de curieri şi altele. Fiecare călăraş trebuie să dispună de cal şi să fie întrucâtva înarmat. Ei se schimbă săptămânal şi sunt angajaţi în acest serviciu din partea satelor scutite de orice corvoadă şi impozit, în afară de încartiruire[138]. Se întâmpla ca înlesnirile de care beneficiau călăraşii să fie încălcate. De exemplu, călăraşii din oraşul Chişinău au adus la cunoştinţa autorităţilor basarabene că ei îşi fac slujba pe lângă poliţie şi sunt împovăraţi cu diferite prestaţii[139]. În legătură cu această cerere, I.M. Harting a poruncit, la 20 iunie 1813, poliţiei din Chişinău să i se comunice câţi călăraşi sunt, cine i-a numit în subordinea poliţiei şi în ce constă obligaţiile lor[140].

O altă categorie de locuitori o reprezentau imigranţii transdanubieni, aşezaţi, în cea mai mare parte, în zona de sud a Basarabiei, cărora feldmareşalul M.I. Kutuzov le declarase, la 26 aprilie 1811, că el, în baza puterii acordate lui de împăratul Rusiei, îi scuteşte pe toţi locuitorii creştini care trec benevol cu traiul din partea dreaptă în cea stângă a Dunării, pe un termen de trei ani, de toate impozitele şi prestaţiile, din momentul stabilirii lor de partea stângă a Dunării[141]. Mulţi dintre aceşti colonişti s-au aşezat în oraşele din sudul Basarabiei şi în Chişinău. Bunăoară, la 1818, populaţia Chişinăului cuprindea 2 154 de colonişti transdunăreni[142].

Unele privilegii le fuseseră acordate şi imigranţilor sârbi instalaţi în Chişinău. La fel şi rascolnicilor nekrasovişti, stabiliţi, în bună parte, în oraşul Ismail.

O situaţie aparte în structura socială a populaţiei urbane a Basarabiei o ocupau funcţionarii administrativi din cadrul isprăvniciilor, care erau salarizaţi. Lor li s-au mai adăugat, din octombrie 1812, funcţionarii desemnaţi de stăpânirea imperială în cadrul conducerii provinciale, organelor de poliţie, reţelei poştale.

Printre categoriile sociale se numărau şi slugile. Ele erau angajate în slujbe domestice pe lângă casele boiereşti, ale negustorilor, meşterilor şi persoanelor mai înstărite.

Un statut social deosebit îl aveau ţiganii. Aceştia erau şerbi şi aparţineau statului (ţigani domneşti sau ai coroanei, după cum erau numiţi în actele ruseşti), boierilor şi mănăstirilor. Ei îşi practicau meseriile în schimbul unei taxe plătite vistieriei.

Parte componentă a populaţiei Basarabiei, din momentul izbucnirii războiului ruso-otoman, au devenit militarii ruşi. Prezenţa acestora aici, după retragerea forţelor ruseşti din Principatele Române, era impunătoare. Ei erau încartiruiţi în multe sate şi oraşe basarabene.

Aşadar, în faza iniţială ce a urmat după anexare, populaţia Basarabiei se caracteriza printr-o stratificare socială diversă.

La 1817, componenţa socială a populaţiei oraşului Bender (inclusiv locuitorii suburbiilor Varniţa, Lipcani şi Osmăneşti) se prezenta astfel (Tabelul 23).

 

Tabelul 23. Structura socială a populaţiei oraşului Bender la 1817

Categoria socială

Feţe bisericeşti

Agricultori

Târgoveţi

Căruţaşi

Meşteşugari

În total

Cifre absolute

67

3 806

567

50

765

5 255

%

1,3

72,4

10,8

0,9

14,6

100

Sursa: ANRM, F. 5, inv. 2, d. 440, f. 127.

 

Cea mai numeroasă stare socială din oraşul Bender o constituiau agricultorii (72,4%), după care urmau meşteşugarii şi târgoveţii, cu o cotă-parte mult mai redusă. Dintre moldovenii din oraş 1 534 se ocupau cu agricultura, iar 149 cu meşteşugăritul (48 erau cojocari, 33 croitori, 12 cizmari, 10 frizeri, 10 bragagii, 3 pietrari, 5 pescari, 8 plăcintari, 20 târgoveţi). 320 de locuitori evrei practicau comerţul, iar 28 meşteşugăritul. 1 980 de ucraineni erau agricultori, iar 58 meşteşugari. Din numărul total al ruşilor stabiliţi în Bender 362 erau agricultori, iar 758 meşteşugari[143].

Examinând structura socială a populaţiei oraşelor basarabene, V. Jukov a afirmat: După încorporarea Basarabiei de către Rusia, populaţia urbană a regiunii era divizată aproape în aceleaşi categorii sociale ca şi cea din Rusia[144]. Însă, menţionează în continuare V. Jukov, cea mai numeroasă dintre categoriile fiscale mic-burgheză (în ruseşte meşceane) avea particularităţile sale. Această categorie includea grupuri de populaţie specifice doar Basarabiei: mazili, ruptaşi, rupta de vistierie şi rupta de cămară[145].

Privitor la această afirmaţie a lui V. Jukov este necesar de precizat următoarele. Într-o serie de acte emise până în anii 30 ai secolului al XIX-lea de către oficialităţile basarabene, ale cărei funcţionari, în mare parte, erau ruşi, categoria socială majoritară din oraşele provinciei era calificată drept mic-burgheză. De pildă, într-o sursă provenită din Cancelaria Guvernatorului Civil al Basarabiei, cu date statistice pentru anul 1828, este înfăţişată structura socială a populaţiei oraşelor. Deoarece indicii ce redau compoziţia socială, fiind însumaţi, nu corespund cu cifrele totale ale populaţiei fiecărui oraş (numai în privinţa unei singure categorii sociale se menţionează că indicii reflectă numărul de familii), ne-am propus să expunem doar tablourile sociale ale populaţiei a două oraşe. Chişinău: cler 77, nobili 126, mic-burghezi 4 361 de familii şi 719 burlaci, meşteşugari de breaslă 1 585, funcţionari care activează 402, militari ai pazei interne 1 637, raznocinţi fără serviciu 31. În total: 8 938, în timp ce populaţia Chişinăului, conform acestei surse, număra 31 351 de oameni de ambele sexe. Bălţi: cler 7, nobili 4, mic-burghezi 870 de familii, meşteşugari de breaslă 73, funcţionari care activează 60, militari ai pazei interne 176, raznocinţi fără serviciu 12. În total: 1 202 (oraşul avea 3 657 de locuitori)[146].

În sursa de arhivă, din care am extras datele statistice de mai sus, se dă următoarea explicaţie în privinţa raznocinţilor persoane neînscrise în stări sociale: Prin cuvântul raznocinţi sunt numiţi oamenii care activează în serviciul de stat, dar nu au avansat la rangurile de ofiţeri superiori; deopotrivă sunt numiţi astfel şi oamenii care nu fac parte nici dintr-o stare socială[147].

Într-o altă sursă oficială, cu informaţii din 1830, situaţia statistică referitoare la aceste două oraşe se prezintă astfel. Chişinău (persoane de ambele sexe): nobili 389, ofiţeri superiori şi raznocinţi 565, cler 311, soldaţi în retragere şi soţiile sale 57, locuitori ai oraşului Chişinău obligaţi să plătească impozite 13 471, ţărani moşiereşti 42. În total: 14 835 (plus 2 397 de militari cantonaţi în oraş)[148]. Bălţi: nobili 4, ofiţeri superiori şi raznocinţi 14, cler 46, soldaţi în retragere şi soţiile sale 23, negustori 32, mic-burghezi 112, ţărani 1 811, evrei 1 638, ţigani 58. În total: 3 738 de oameni de ambele sexe (plus 583 de militari)[149].

După cum observăm, există deosebiri dintre categoriile sociale enumerate în ambele surse: categoriile nu se potrivesc întru totul, deşi sunt indicate în acte oficiale, emise la o diferenţă de doi ani. Totodată, constatăm că mic-burghezii figurează în sursa din 1828 şi constituiau grosul populaţiei urbane, pe când în statistica din 1830 ei sunt menţionaţi doar printre stările sociale ale populaţiei oraşului Bălţi, fiind într-un număr mult mai mic (112 persoane).

În acest sens este concludent şi următorul detaliu. Expediind, la 24 septembrie 1830, Cancelariei Guvernatorului Civil al Basarabiei datele statistice solicitate, Poliţia oraşului Akkerman a remarcat în raportul său: Deoarece locuitorii regiunii Basarabia nu sunt împărţiţi în clase, în oraşul Akkerman nu sunt nici negustori, nici mic-burghezi[150].

Aşadar, până în anii 30 ai secolului al XIX-lea, în oraşele Basarabiei nu a existat categoria fiscală a mic-burghezilor (cu excepţia persoanelor, care, venite din guberniile ruse, aveau acest statut), specifică oraşelor ruseşti, unde era majoritară.

În 1838, populaţia urbană a Basarabiei avea deja, în mare parte, aceeaşi compoziţie socială ca şi populaţia oraşelor din imperiu. Exemplificăm prin prezentarea structurii sociale a populaţiei oraşelor Chişinău şi Cahul, ultimul devenit de curând oraş. Chişinău (între paranteze este indicat procentul din totalul populaţiei oraşului 40 540 de locuitori): feţe bisericeşti 357 (0,9%), nobili (în ruseşte, potrivit sursei, blagorodnâe) 1 686 (4,1%), raznocinţi 19, negustori 1 451 (3,6%), mic-burghezi 31 946 (78,8%), străini (supuşi altor state) 330 (0,8%), militari 2 452 (6,0%), servitori 1 119 (2,8%), ţărani 136 (0,3%), colonişti 79 (0,2%), elevi ai diferitor instituţii de învăţământ 965 (2,4%)[151]. Cahul: feţe bisericeşti 18 (3,4%), nobili 76 (14,4%), mazili 3, ruptaşi 13, negustori 3, mic-burghezi 330 (62,5%), străini 4, militari 67 (12,7%), servitori 13, colonişti 1. În total: 528 de locuitori[152].

Cifrele de mai sus scot în prin-plan, sub aspect social, o trăsătură caracteristică a populaţiei urbane: masa dominantă a orăşenilor o constituiau mic-burghezii.

Componenţa socială a populaţiei urbane a Basarabiei din anii 40 ai secolului al XIX-lea este redată în actele oficiale cu unele deosebiri. Exemplificăm.

 

Tabelul 24. Configuraţia socială a populaţiei oraşului Chişinău în 1843

Categoria socială

Cler

Nobili*

Negustori

Mic-burghezi

Raznocinţi

Ţărani

Servitori

Militari inferiori

Străini

În total

Cifre absolute

397

928

1 068

48 313**

733

96

227

2 130

252

54 144***

%

0,7

1,7

2,0

89,2

1,4

0,2

0,4

3,9

0,5

100

Sursa: 1843 , p. 61-66.

*Nobilii de viţă împreună cu cei personali. **Inclusiv 1 578 de persoane care locuiau în afara oraşului. ***Conform acestei surse (pag. 57), la 1 ianuarie 1844, oraşul Chişinău avea 52 196 de locuitori.

 

Potrivit raportului pe anul 1844, prezentat guvernatorului Basarabiei de către administraţia oraşului Chişinău, populaţia reşedinţei provinciale era compusă din următoarele grupuri sociale: 1. Cler 336 (inclusiv 20 de călugări); 2. Nobili (blagorodnâe) 1 269 [a) angajaţi în serviciul militar (103) şi în cel civil (961); b) pensionari militari (79) şi civili (126)]; 3. Raznocinţi 53; 4. Negustori 1 769 (94 de ghilda I-a, 275 de ghilda a II-a, 1 375 de ghilda a III-a şi 25 fără reşedinţă în Chişinău); 5. Mic-burghezi 33 769; 6. Supuşi străini 108; 7. Militari inferiori 2 260; 8. Servitori 269; 9. Ţărani moşiereşti 54; 10. Colonişti 33; 11. Alte categorii sociale 18; 12. Elevi 1 220. În total: 41 158 de oameni[153].

De menţionat că şi celelalte administraţii orăşeneşti din Basarabia au expus în rapoartele anuale pentru anul 1844 tot această componenţă socială a populaţiei.

Comparând indicii din anul 1843 cu cei din 1844, stabilim că structura socială a locuitorilor oraşului Chişinău din 1844 include cu trei categorii mai mult. În plus, aproape toate valorile statistice din 1843 sunt mai ridicate decât cele din 1844.

În anul 1844, populaţia oraşului Ismail se caracteriza prin următorul mozaic social (Tabelul 25).

 

Tabelul 25. Componenţa socială a populaţiei oraşului Ismail în 1844

Categoria socială

Cler

Nobili şi funcţionari

Negustori

Mic-burghezi

Raznocinţi

Colonişti

Servitori

Militari inferiori

Străini

În total

Cifre absolute

131

652

529

21 620

3

11

123

4 766

18

27 853

%

0,5

2,3

1,9

77,6

 

 

0,4

17,1

 

100

Sursa: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4419, f. 10.

 

Constatăm aceeaşi dominare masivă în rândul populaţiei a mic-burghezilor. Pe locul doi se situau militarii, prezenţa lor aici într-un număr mare fiind dictată de importanţa strategică a oraşului Ismail, cu cetate şi port pe Dunăre.

Structura confesională. Conform unor date statistice din 1828, populaţia urbană a Basarabiei era compusă astfel sub aspect religios (Tabelul 26).

 

Tabelul 26. Structura confesională a populaţiei urbane a Basarabiei în 1828 (valori absolute şi procentuale)

Oraşul

Confesiunea

În total

Ortodocşi

Luterani

Catolici

Evrei

Chişinău

19 466

63,7

57

0,2

419

1,4

10 622

34,7

30 564

100

Ismail

10 014

93,9

15

0,1

97

0,9

536

5,0

10 662

100

Akkerman

11 196

93,5

5

75

0,6

694

5,8

11 970

100

Chilia

3 211

92,6

-

4

254

7,3

3 469

100

Bender

4 550

79,6

-

13

0,2

1 155

20,2

5 718

100

Bălţi

2 024

54,5

-

70

1,9

1 618

43,6

3 712

100

Hotin

2 100

30,8

-

569

8,4

4 141

60,8

6 810

100

În total*

52 561

72,1

77

0,1

1 247

1,7

19 020

26,1

72 905

100

Surse: ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 66. I. Gumenâi, Componenţa etnică şi confesională a Basarabiei în anul 1828, în Românii din afara graniţelor ţării,Iaşi, 2008, p.157. *Cu excepţia populaţiei oraşului Reni, a cărei structură confesională nu este arătată în sursa respectivă.

 

Aşa cum rezultă din Tabelul 26, majoritatea absolută a populaţiei urbane a Basarabiei (72,1%) era de religie ortodoxă. Pe locul doi se plasau evreii, de religie mozaică, cu o proporţie de 26,1%. Cea mai ortodoxă populaţie o aveau oraşele din sudul Basarabiei: Ismail (93,9%), Akkerman (93,5%) şi Chilia (92,6%). În oraşul Hotin prevalau reprezentanţii religiei mozaice, cu o pondere de 60,8%. Catolicii şi luteranii deţineau în mediul urban al Basarabiei proporţii foarte mici, respectiv de 1,7% şi 0,1%. Cei mai mulţi catolici locuiau în oraşele Hotin şi Chişinău.

 

Expunerea de mai sus permite desprinderea următoarelor concluzii:

1. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, numărul localităţilor cu statut de oraş de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru a variat de la 6 oraşe, recunoscute cu acest statut, la 1812, de către oficialităţile ţariste, până la 11, existente din 1836. Această variaţie a numărului de oraşe complică, într-o anumită măsură, procesul de investigare, în plan general, a evoluţiei demografice în mediul urban al Basarabiei.

2. Nu dispunem de informaţii statistice referitoare la numărul locuitorilor din oraşele provinciei în anul 1812.

3. O serie de date statistice sunt imprecise, contradictorii, chiar dacă ele provin din surse oficiale, ceea ce îngreuiază examinarea fenomenelor şi proceselor demografice.

4. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, populaţia urbană a Basarabiei s-a dezvoltat, sub aspectul evoluţiei numerice, într-un ritm accelerat. Astfel, în perioada 1818-1849, populaţia oraşelor Chişinău, Akkerman şi Ismail a sporit de 3,9 ori, a oraşului Hotin de 4,3 ori, a oraşului Bălţi de 2,9 ori, a oraşului Bender de 3 ori, a oraşului Reni de 4,7 ori, iar a oraşului Chilia de 1,8 ori. S-a majorat şi populaţia oraşelor tinere Cahul şi Soroca. O creştere neînsemnată a populaţiei a înregistrat doar oraşul Orhei. Prin urmare, sporul real al populaţiei urbane a fost înalt.

5. Din analiza indicilor cu privire la mişcarea naturală a orăşenilor reiese că sporul natural al populaţiei urbane din Basarabia a fost la un nivel scăzut.

6. Comparând sporul real cu cel natural al populaţiei urbane din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se constată că populaţia oraşelor din Basarabia s-a majorat din punct de vedere numeric în urma unei imigraţii intense, în special, ca urmare a stabilirii în oraşele din provincie a oamenilor veniţi din guberniile interne ale Imperiului Rus.

7. Populaţia din mediul urban al Basarabiei avea o structură etnică eterogenă. Potrivit unei statistici din anii 1843-1844, ucrainenii din oraşele basarabene întruneau 28,5% din totalul populaţiei urbane, românii 26,2%, evreii 20,8%, după care urmau celelalte etnii conlocuitoare, cu proporţii mai mici.

8. Până în anii '30 ai secolului al XIX-lea, autorităţile ţariste au menţinut, în linii generale, componenţa socială a populaţiei existentă în provincie până în anul anexării la Imperiul Rus.

9. Deşi populaţia urbană a Basarabiei era alcătuită din mai multe categorii sociale, masa principală a orăşenilor o constituiau mic-burghezii.

10. Sub raport confesional, majoritatea covârşitoare a orăşenilor erau de religie ortodoxă.

 

 

Rezumat: În studiu este abordată problema referitoare la evoluţia demografică a oraşelor basarabene în prima jumătate a sec. XIX. Iniţial este expus cadrul geografic, care, pe parcursul acestei perioade, a variat de la 6 oraşe, recunoscute cu acest statut în 1812, până la 11, existente din 1836.

Datele statistice ce reflectă dinamica populaţiei demonstrează că populaţia din mediul urban al Basarabiei s-a dezvoltat, sub aspect numeric, într-un ritm accelerat, pe când din analiza indicilor cu privire la mişcarea naturală a orăşenilor reiese că sporul natural al populaţiei urbane din Basarabia a fost la un nivel scăzut. În continuare este prezentată structura etnică, socială şi confesională a populaţiei urbane.

 

Note


 

[1] P. Cocârlă, Târgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală (sec. XV-XVIII), Chişinău, 1991, p. 7.

[2] Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, Iaşi, 1886, vol. VIII, p. 268, 273, 281, 290, 294, 341.

[3] ANRM, F. 6, inv. 1095, f. 226.

[4] Mihai Costăchescu, Satul şi târgul Teleneşti din judeţul Orheiu. Schiţă istorică, Iaşi, 1930, p. 30.

[5] E. Negruţi, Structura demografică a oraşelor şi târgurilor din Moldova. 1800-1859, Iaşi, 1997, p. 9.

[6] , , 1868, III, . 108.

[7] , .-, 1830, XXXII, nr. 25248.

[8] , III, . 121.

[9] .. , 1812-1861 , , 1964, p. 44.

[10] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, f. 1; d. 10, f. 10.

[11] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 65, f. 52.

[12] , .-, 1830, XXXV, p. 223.

[13] A se vedea, de exemplu, opera citată a lui V. Jukov 1812-1861 , p. 44.

[14] V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1830), Chişinău, 2002, p. 340-341.

[15] . , .-, 1856, X, , p. 1189.

[16] . , , .--, III, coloana 856.

[17] - . . . ˚, 7- , , 33, coloana 104.

[18] ANRM, F. 6, inv. 8, d. 9, f. 4; F. 122, inv. 2, d. 5, f. 1.

[19] , .-, 1842, XVI, p. 500.

[20] Liude unitate fiscală, individuală sau colectivă, formată din 1-3 şi mai mulţi birnici, responsabili de achitarea dărilor (Instituţii feodale din ţările române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 280).

[21] Uricarul, p. 268, 279, 281, 282, 285, 290, 295, 296, 341.

[22] . , , XVIII XIX ., în Д, , 1977, nr. 1, p. 37-40.

[23] I. Horga, S Şipoş, De la Mica la Marea Europă. Mărturii franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea despre frontiera răsăriteană a Europei. Studii şi documente, Oradea, 2006, p. 52-53.

[24] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3639, f. 56v-58, 101-103; I. Chirtoagă, Din istoria Moldovei de Sud-Est, Chişinău, 1999, p. 130.

[25] , , 1902, II, . 381.

[26] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 3639, f. 32, 39, 41, 89.

[27]ANRM, F. 2, inv. 1, d. 65, f. 56.

[28] (După , 1895, nr. 16, p. 563).

[29] . , , în , , 1867, , p. 210.

[30] . , (1812-1861 ), în Д, , 1962, I, p. 175.

[31] . , op. cit., p. 270.

[32] . 1812-1912, . I, p. 14.

[33] . , , în , 1893, I, . 25. Făcând trimitere la sursa respectivă, V. Jukov a afirmat greşit că în 1812, potrivit datelor lui F. Vighel, Chişinăul avea 1,5-3 mii de locuitori (. , , p. 176).

[34] .. , , p. 175.

[35] . , op. cit., p. 282.

[36] Ibidem, p. 283.

[37] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 331v.

[38] . , op. cit., p. 298; , 1875, nr. 11, p. 441.

[39] , , 1907, III, . 176.

[40] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2, f. 166, 170, 172.

[41] . , op. cit., p. 312.

[42] .. , op. cit., p. 3.

[43] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1895, f. 47.

[44] ANRM, F. 75, inv. 1, d. 152, f. 47.

[45] ANRM, F. 302, inv. 2, d. 301, f. 202.

[46] . , , 1969, III, II, . 27.

[47] ANRM, F. 302, inv. 2, d. 301, f. 202.

[48] ANRM, F. 5, inv. 3, d. 747, f. 180v.

[49] Ibidem, p. 176.

[50] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1485, f. 6-10.

[51] L.T. Boga, Populaţia Basarabiei (Etnografie şi statistică). Extras din Monografia Basarabiei, Chişinău, 1926, p. 22.

[52] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 16; F. 2, inv. 1, d. 58, f. 3.

[53] ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 110.

[54] . , , p. 176; Idem, 1812-1861 , p. 65.

[55] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 554, f. 13.

[56] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 743, f. 99.

[57] . , , p. 176.

[58] .. , op. cit., p. 25.

[59] . , , . . 1820- 1846- , , 1846, . 23.

[60] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 74.

[61] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2138, f. 7; d. 2139, f. 64.

[62] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 206.

[63] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2596, f. 105.

[64] 1843 , în , , 1868, III, . 57.

[65] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5464, f. 16; . , , , 1850, I, p. 356.

[66] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4693, f. 223.

[67] . , . - , .-, 1899, . 117.

[68] 1843 , p. 57.

[69] Ibidem, p. 66.

[70] Arhiva Istorică Centrală de Stat () din Rusia (în continuare, AICSR), F. 1263, inv. 630, d. 1555, f. 636.

[71] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 495, f. 1, 4.

[72] . , , 1962, III, I, . 325.

[73] Ibidem, p. 516.

[74] 1843 , p. 63.

[75] ANRM, F. 6, inv. 8, d. 8, f. 1.

[76] . , op. cit., p. 300.

[77] .. , - , , , 1908, . 36.

[78] ANRM, F. 88, inv. 1, d. 831, f. 2.

[79] AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 56, f. 15.

[80] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4141, f. 102; AICSR, F. 1263, inv. 606, d. 1638, f. 298.

[81] AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 65, f. 14.

[82] AICSR, F. 1263, inv. 822, d. 1784, f. 1298.

[83] AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 60, f. 16.

[84]AICSR, F. 1263, inv. 534, d. 1938, f. 535.

[85] AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 56, f. 14.

[86] AICSR, F. 1281, inv. 5, d. 58, f. 16.

[87]AICSR, F. 1263, inv. 630, d. 1555, f. 639v.

[88] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 66.

[89] .. , 1812-1861 , p. 69.

[90] ANRM, F. 302, inv. 2, d. 164, f. 1.

[91] Ibidem, f. 1; ANRM, F. 134, inv. 1, d. 2, f. 105.

[92] AICSR, F. 1263, inv. 630, d. 1555, f. 636; AICSR, F. 1263, inv. 606, d. 1638, f. 295; AICSR, F. 1263, inv. 822, d. 1784, f. 1294; AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 56, f. 12; AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 60, f. 13; AICSR, F. 1281, inv. 4, d. 65, f. 12; AICSR, F. 1281, inv. 5, d. 58, f. 12.

[93] P. Dmitriev, P. Polesciuc, Contribuţii documentare la istoria minorităţilor naţionale din Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Revista de istorie a Moldovei, 1994, nr. 2, p. 48.

[94] Ibidem, p. 51.

[95] , .-, 1835, XVII, nr. 7, p. 418.

[96] Ibidem, p. 420.

[97] . , .-, V, 2-, . 536.

[98] , , .-, 1837, XI, . 144.

[99] 1843 , . 58.

[100] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1864, f. 9.

[101] ANRM, F. 6, inv. 10, d. 215, f. 1-2.

[102] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2134, f. 202.

[103] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 990, f. 86.

[104] E. Negruţi, op. cit., p. 82.

[105] 1862 , , 1862, . 151.

[106] . , op. cit., p. 204.

[107] Ibidem, p. 204-205.

[108] ANRM, F. 5, inv. 3, d. 474, f. 45.

[109] Ibidem, f. 111.

[110] . , op. cit., p. 283.

[111] ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 110.

[112] ANRM, F. 3, inv. 5, d. 25, f. 105.

[113] ANRM, F. 5, inv. 3, d. 474, f. 5.

[114] . , XIX XX . , Chişinău, 2001, p. 79.

[115] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 440, f. 1-127.

[116] . , , p. 241.

[117] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4126, f. 1.

[118] Ibidem, f. 30.

[119] Ibidem, f. 35.

[120] .. , XIX ., , 1979, p. 151, 158.

[121] Cf. ANRM, F. 134, inv. 2, d. 834.

[122] , , 1977, . 215-216.

[123] ANRM, F. 134, inv. 2, d. 834, f. 4.

[124] , . 216.

[125] ANRM, F. 134, inv. 2, d. 834, f. 4.

[126] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4126, f. 25.

[127] Istoria Republicii Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Chişinău, 2004, p. 134-135.

[128] 1843 , p. 63; . , , p. 190.

[129] ANRM, F. 6, inv. 2, d. 990, f. 86.

[130] . , , p. 190, 192.

[131] Instituţii feudale din ţările române, p. 54.

[132] ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1216, f. 3.

[133] Instituţii feudale din ţările române, p. 285.

[134] ANRM, F. 3, inv. 2, d. 214, f. 5.

[135] Ibidem, f. 10.

[136] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 80, f. 121.

[137] P. Cocârlă, R. Ţugulschi, Breasla ciubotarilor din Bender (1816), în In memoriam professoris Mihail Muntean, Chişinău, 2003, p. 58.

[138] . , op. cit., . 215.

[139] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 80, f. 1129.

[140] Ibidem.

[141] . , , 1957, II, . 1.

[142] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 442, f. 18, 19, 20-28.

[143] ANRM, F. 5, inv. 2, d. 440, f. 25, 34, 62, 125.

[144] . , , p. 189; , . 217.

[145] Ibidem.

[146] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1199, f. 64.

[147] Ibidem, f. 3v.

[148] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 1484, f. 74.

[149] Ibidem, f. 9.

[150] Ibidem, f. 65.

[151] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 2815, f. 65.

[152] Ibidem, f. 92.

[153] ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4683, f. 221. În sursă este indicată greşit cifra de la total (31 157).

 

______________________________________________________________________________________________________

Principal* Geografia căutării* Particularităţi ale căutării* Surse* Numele* Compoziţia arborelui genealogic* Geraldica*

Represaţi deportaţi* Proprietate* Arhiva foto* Registrul* Forum* Termeni şi noţiuni*